Categorii

Autori

Autori care au publicat la Editura Rovimed Publishers

Călător pe Arca lui Noe


Călător pe Arca lui Noe

Editia a II-a, revizuita si adaugita


45,00 lei cu TVA

Disponibilitate: Acest produs nu mai este în stoc

0234.537.441
0740.429.533

Luni - Vineri » 09:00-16:00
  • Autor(i): Ambrosie Adriana
  • An aparitie: 2018
  • ISBN: 978-606-583-747-8
  • Pagini: 430

 

Autorul însuşi şi dublul său *

 

                                * Adriana AMBROSIE, CĂLĂTOR PE ARCA LUI NOE,                                                              Editura: Rovimed, Bacău, 2018

 

Petre ISACHI

 

                Am citit cartea Adrianei Ambrosie, nu ca pe „o sumă de lecţii” (enumerate în prefaţa Un altfel de jurnal, cu erudiţie şi acribie filologică, de prof. dr. Mihaela Chiribău-Albu („lecţii de geografie, de istorie, de cultură, de literatură, de lingvistică, de sensibilitate, de arhitectură, de religie, de economie, de adaptare, despre cum trebuie să te menţii tânăr – pe care nu reuşesc să o învăţ -, o meditaţie despre noi”), ci ca pe un „roman indirect”, atipic. Autoarea cu „îngeraşul pe umăr” moşteneşte ereditatea socratică a ironiei/autoironiei, dar şi jocul maieutic al îndoielii şi al lărgirii sau concentrării (con)textelor narativo-descriptive, plecând de la observaţia/constatarea că orice lucru ar putea fi cu uşurinţă altul decât este, încât acest „altfel de jurnal” este în primul rând o literatură subiectivă, mai precis o epopee a Eului oglindit când în fuga de sine, când în căutarea de sine, când în (ne)mulţumirea de sine…, când în frumuseţea efemeră a peregrinărilor. O scriitură aparent accesibilă, care nu cere decodificarea ironiei doar ca antifrază, ca exprimare per contrarium, ca inversiune semantică, ci şi ca un element de poetică – în sensul de artă a construcţiei documentaro-estetice orientată întru semnificaţie, interogaţie, inefabil, mirare! Simbolismul celor „N” călătorii (pp. 15-394) este extrem de complex, divers, polisemantic, policromatic, misterios şi interogativ. Profanul, sacrul, mitologia, filosofia, eresurile, superstiţiile, cuceririle de ultimă oră ale ştiinţei şi ale tehnicii, interesele cele mai diverse etc. potenţează ezoterismul existenţial şi sugerează o căutare a unui necunoscut problematic, seducător, aproape totdeauna inaccesibil, ce trădează, cel mai adesea, o nemărturisită căutare de sine aparent inexplicabilă. Să fie călătoria semnul şi simbolul unui perpetuu refuz de sine, al evadării în divertisment, în frumuseţea exterioară a lumii, în necunoscutul din noi înşine?. Reamintesc şi opinia lui Baudelaire: „Amară-nţelepciune scoţi din călătorie,/ Banală, monotonă şi mică, lumea. ieri,/ Azi, mâini, mereu ne-arată oglinda noastră vie;/ O tristă oază într-un deşert de neplăceri” (Călătoria).Tocmai „deşertul de neplăceri” nu o înspăimântă pe Adriana Ambrosie, un Ulise feminin, pentru care călătoria adevărată este cea pe care orice individ o face în interiorul lui însuşi, ca o împlinire necesară fiinţei pătrunsă de adevărul din axioma lui Confucius: „nimic nu este ceea ce pare a fi”, încât, cum scrie undeva autoarea, „totul e în mintea noastră”. Supremaţia Eului este evidentă. Fără Eul auctorial, Lumea nu există şi, mai ales, nu există posibilitatea de a ne vedea în „oglinda noastră vie”! Romantismul autoarei pare de sorginte anglo-eminesciană şi confirmă ideea evadării în mitul călătoriei – tema preferată a tuturor literaturilor lumii - considerat ca desprindere de un „centru” sau căutare a unui centru, prin urmare ca o devenire spirituală, ca o dorinţă tiranică de schimbare.

                Lectorul de elită al volumului Călător pe Arca lui Noe traversează (şi este traversat) de o istorie a discursului literar specific Jurnalului, dar şi de alte tipuri de discursuri, încât receptarea cere libertate de gândire şi cultură de tip renascentist. Se ştie, literatura se face prin cultură, iar cultura prin lectură! Citez unde s-a deschis volumul, care în partea a II-a (pp. 397-421) cuprinde şi 11 „Povestiri amuzante”), deşi aş fi vrut, nu ştiu de ce, să se deschidă în altă parte: „După ce coborâm cu telefericul, plecăm pe jos către casa memorială Kafka. Admirăm frumuseţea clădirilor, fiecare atât de diferită, unică prin ornamentele ei! Doamne ce oraş superb! Nu te mai saturi de farmecul lui! Muzeul Kafka mă proiectează într-o lume sumbră cu întrebări şi dileme existenţiale, cu complexe oedipiene şi căutări ale unei identităţi cvasipierdute, într-o lume tensionată de conflicte. Zionism, iudaism, negare, om căutându-se pe sine, fără a reuşi să-şi atingă visul. Tema recurentă a conflictului cu tatăl său tiranic, imposibilitatea de a-şi găsi locul în societate, neputinţa de a accepta să se căsătorească cu vreuna din cele patru femei pe care le-a iubit sau de care s-a lăsat iubit, toate s-au reflectat în opera sa. A lăsat cu limbă de moarte ca scrierile să-i fie distruse…” (p. 166). Fugind de literatură şi de convenţiile ei, Jurnalul de călătorie al Adrianei Ambrosie devine un „roman indirect” ce mizează pe poetica spontaneităţii şi a sincerităţii liminare, pe impresia de autenticitate şi pe admirabile cronici ale interiorităţi, pe revelarea pluralităţii spaţiilor şi a unghiurilor de refracţie etc.

                Cititorul nu-şi poate permite, fără a fi sancţionat, să nu-şi orienteze receptarea la spiritul interdisciplinar/transdisciplinar al scriiturii, cu toate problematizările ce decurg inevitabil din „suma de lecţii” succint şi elegant interpretate de Mihaela Chiribău-Albu, încât nu mă pot abţine să nu vă deconspir lecţia implicită „de religie”, din arhitectura cărţii: „autoarea păşeşte pe urmele lui Eliade, dar dintr-o altă perspectivă: vorbindu-ne despre catedrale, mânăstiri, temple, preoţi din religii diferite şi devenind, asemenea istoricului religiilor, un promotor al dialogului intercultural. O lecţie de religie ce dezvăluie rolul hierofaniei în lumea modernă (Fatima) şi ne învaţă că sacrul este camuflat în profan…” (p. 11). Vă asigur că toate „Lecţiile” sunt comentate cu acelaşi har de critic literar autentic, ce nu se vrea implicat în zădărnicia lamentabilă a criticii. Fratele nostru, cititorul, va fi observat deja că Jurnalul Adrianei Ambrosie devine/este produsul interacţiunii interpretărilor posibile, pe care le solicită el însuşi, înscriindu-se prin simpatie/empatie/antipatie sau polemic, într-un anume topos socio-cultural-politic specific, unic, enigmatic, interogativ, cameleonic, seducător şi-n acelaşi timp distant, autonom, suficient sieşi. Unul din talentele acestui Ulise feminin al Bacăului, fiind arta de a revela unicitatea locului pe care-l admiră şi-l cercetează cu acribia romancierului de tip balzacian. Ce vreau să-i sugerez eventualului lector al acestor însemnări critice? Faptul extrem de important (în opinia noastră!) că hermeneutica devine un element de bază în structura (con)textuală a romanului indirect Călător pe Arca lui Noe.

                Inteligenţa artistică/estetică a scriitoarei constă în elaborarea unui (con)Text care cere cu insistenţă participarea activă a cititorului, la actualizarea călătoriei lui Ulise, cel transfigurat cândva de Homer şi de Joyce, ca admirabilă alegorie a unui destin ce se creează continuu, dar şi cu viziunea Artistului-efigie care vede în propriul destin „chemarea abisului” şi sugerează cu fiecare nou „drum”, că inevitabilul nu poate fi ocolit. Plăcerea lecturii pe care o oferă cititorului călător, de tipul Adrianei Ambrosie, este însăşi aventura inteligenţei în acţiune, ce are drept scop stăpânirea unui spaţiu necunoscut şi a unui timp (ne)determinat. Desigur că „traducerea” acestei cărţi – reamintesc G. Călinescu reitera studenţilor săi: „eu nu am citit niciodată o carte, eu am tradus-o” – ce insistă stilistic/retoric asupra duplicităţii lecturii, cere o viziune transdisciplinară/interdisciplinară, o cultură de tip renascentist şi vocaţia rară, de a trăi poetic lumea, încât receptarea noastră, a lectorilor, se cere să fie ea însăşi o scriitură-reflecţie care se grefează sinuos şi simultan pe suprafaţa extraficţională a Jurnalului.

                Receptarea este ea însăşi procesuală. Titlurile celor 17 peregrinări – citez la întâmplare: The Countdown – China – Vietnam – Hong Kong, 2011-2012; Portugalia: Lisabona – Fatima – Porto, 2010; Paris – Rennes, 2010 etc. - (v. Cuprinsul, pp.6-7) sugerează că ar fi inutil să le căutăm un început şi un sfârşit sau într-o exprimare metaforică să le căutăm „poarta”! Fiecare „Jurnal” al celor N călătorii (cea mai tristă dintre toate plăcerile; nu ştiu cine a spus-o, dar oare aşa să fie?!) a fost conceput de instanţa auctorială ca un proces de receptare ce se confruntă cu sine şi creează circumstanţe favorabile unui dialog specific spiritului, cu toposul căutat. Spaţiul devine – cum se spune în ştiinţa literaturii – agent al naraţiunii. Tot spaţiul temporizează şi dă valoare mişcării personajului (să nu-i uităm pe Ştefan, Mara, Toni, orchestra, Florența etc.), dar mai ales vocii auctoriale/naratoriale. Rog cititorul să-şi imagineze complementaritatea interacţiunii spaţiului, spiritului Chinei, cu cel al Vietnamului, Cambodgiei, Madridului, Bruxelles-ului, Greciei, Italiei, Republicii Sud-Africane, României, Hong Kong-ului, Dublinului, Parisului, Budapestei, Japoniei, poeticului oraş Praga, Lisabonei, Amsterdamului etc., spre a (re)descoperi în Călător pe Arca lui Noe, o Atlantidă a Cărţii deschise, care reconfirmă, dacă mai era nevoie, că singura sclavie liber consimţită este călătoria în care ştim de ce fugim – fiecare fuge din cu totul alte cauze – dar, paradoxal, nu ştim ce căutăm! La fel cum fiecare Ulise (post)modern caută altceva în „oglinda vie” a Lumii!

                Pătrunsă de ideea că „nimic nu este ceea ce pare a fi”, Adriana Ambrosie evadează cu o graţie româno-engleză, în Biblioteca Babel a ironiei/ironosofiei, oferindu-i cititorului, cu liminară sinceritate, un autoportret în palimpsest. Jurnalele – în fapt (non)ficţiuni ale ficţiunii din moment ce „nimic nu este ce pare a fi” - configurează un personaj actant-narator-martor (autorul însuşi) şi dublul său – un fel de a fi în Lume şi un alt fel de a percepe/privi/primi aceeaşi Lume. Ideea impurităţii Jurnalului în care autorul sincer cu el însuşi fuge de literatură, dar creează involuntar spectacolul propriei personalităţi, romanul său indirect, care-i reiterează. când este nevoie, tocmai augusta minciună a unei realităţii percepută subiectiv şi în care nimic nu este ceea ce pare! Egotismul configurează scriitura, deşi persoana I nu garantează autenticitatea. Aşa s-ar explica de ce discursul autodiegetic se insinuează confortabil în „Arca lui Noe” şi evoluează neaşteptat de la (auto)ironie, la patetic, într-o mare diversitate de moduri, voci, puncte de vedere. Naratorul nu suportă „prostia liniei”! Sinceritatea Eului auctorial rămâne întotdeauna suspectă mai ales atunci când Adriana Ambrosie, vorbind despre sine, găseşte cea mai bună cale de a se masca şi de a-şi configura liber – crede ea – devenirea spirituală.

                Autentică este pasiunea exacerbată a scriitoarei pentru (auto)ironie, pentru umorul de sorginte româno-engleză, dar şi pentru spiritul satiric bine temperat, ce străbate subtextual volumul. Întreg demersul autoarei tinde explicit la o integrare a esenţelor în concret. Citez din nou unde ce deschide cartea. Coincidenţă plăcută: la Muzeul scriitorilor irlandezi. Mă opresc la Joyce, deşi poate ar fi trebuit să mă opresc la creatorul legendei lui Dracula, Bram Stocker: „Totuşi întreaga lui operă e o permanentă reîntoarcere în Dublin. Geniala călătorie de o zi a modernului Ulise (alias Leopold Bloom) este o ilustrare a poveştii biblice a evreului rătăcitor, transferată în legendara aventură a lui Ulise în oraşul începutului de secol al XX-lea. Acum drumul său este reluat de zeci de turişti care îl reconstituie la alte dimensiuni şi trăiri. Dar cu toţii se văd, pentru o zi, rătăcitori în universul lui atât de viu creat de Joyce. Până şi farmacia Sweny, de unde Leopold Bloom cumpăra celebrul săpun de lămâie există, devenită o parte din muzeul scriitorului”. Deja, cititorul va fi observat că nu ai cum să incluzi Jurnalul Adrianei – un „supersemn” - într-o formă fixă, când el înfăţişează într-o gândire vie, fecundă, care muşcă din real, confruntarea sinelui cu Lumea şi nu opoziţia referenţial – nonreferenţial, cum ar putea sugera o lectură superficială. Eul auctorial se confruntă cu o Lume proteică şi infinită în esenţa ei, în care Omul nu mai este fire, ci condiţie umană supusă devenirii. Se ştie, omul („călător, pe pământ rătăcitor”) nu este, ci devine. Ce devine vedem observând comportamentul tipologiei umane salvată în „Arca Adrianei”.

                Interogaţia implicită, fecundă, mereu deschisă şi reînnoită în faţa frumuseţii Lumii şi a sinelui însuşi este contaminată firesc, de o îndoială perpetuă, dar bine regizată. Astfel, „romanul indirect” fragmentat în „N” jurnale nu acoperă niciodată intenţia auctorială. Tocmai acest decalaj iscă/iveşte esteticul, încât, nu întâmplător, scriitura autentică se oferă în primul rând, receptorului plecat să descopere lumea aflată într-o veşnică stare de entropie. Autoportretul în palimpsest al Adrianei Ambrosie. e o sumă de contradicţii ireconciliabile supuse tiraniei timpului şi spaţiului/ţării, oraşului, locului sacru sau profan pe care călătoarea liberă de prejudecăţile altora – nu şi de ale sale - le scanează până ajunge să se vadă pe sine în culori (ne)favorabile. Funcţionează principiul „femeia în faţa oglinzii”! Există ceva mai aproape de autenticitatea lui Camil Petrescu şi a Hortensiei Papadat Bengescu? O certitudine: teza autonomiei literarului se vede infirmată. Pactul dintre autor şi cititor este ambiguu din moment ce acelaşi Text poate să fie citit – lectura este prima interpretare a unui text – în momente diferite, drept altceva. Nu mai vorbesc de cameleonismul Textelor. Cine nu a observat că Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu evoluează în operă de ficţiune, iar Textele sacre (Biblia, Coranul etc.) se preschimbă în parabolă, fabulă, alegorie, poveste?

                Călător pe Arca lui Noe este o carte rebelă împotriva tiparelor de genuri şi specii, ce ţine de o poetică a neelaborării, e o scriitură „despre ce” în care tematologia literară (călătorul, China, Spania, Bruxelles, Poiana Braşov, Norvegia, Cambodgia etc) tinde să ia locul naratologiei, deşi Eul auctorial se povesteşte permanent pe sine. Eul fundamental care trăieşte confruntarea cu Lumea – o materie infinită şi proteică – ştie că nu poate vorbi onest decât la persoana I (idee experimentată şi de Camil Petrescu), încât propensiunea spre Jurnal ca „roman indirect” sugerează expresia unui spirit interogativ, dubitativ, caracteristic conştiinţei (post)moderne, semn de criză axiologică profundă ce contestă speciile tradiţionale prin sfidarea poeticii/retoricii. Prin urmare, nu Jurnalul ca un „datum” (ce nu-i permite exhaustiv autoarei, nici referenţialul nici nonreferenţialul!), ci Jurnalul ca sumă de conexiuni proteice complementare ce tind spre un anti-jurnal în care Eul se scindează într-un eu producător şi un eu existent (cu id-ul, ego-ul şi super-ego-ul său). Se înţelege că eul auctorial/naratorial nu va putea configura autenticitatea Eului existent.

                Nu întâmplător, noi, cititorii, deşi căutăm un om, precum Diogene, găsim un autor care nu şi-a creat mai mult cartea, decât ea însăşi l-a creat pe sine, sublimându-l într-o scriitură atipică, unde lectorul trebuie să disocieze autorul implicit de cel explicit, autorul empiric de cel ideal, instanţa emiţătoare de persoana reală ce se întreabă permanent unde va mânca, dormi, cât va costa drumul, unde s-au rătăcit bagajele etc. În controversatul „Nu”, Eugen Ionesco consideră că jurnalul e „genul originar” din care derivă şi unde se întorc celelalte specii – adică pretextul şi post-textul de temelie – în spiritul acelei „interiorităţi absolute” despre care vorbeşte Hegel. Adriana Ambrosie nu repetă nici destinul lui Cristofor Columb din al său Jurnal de bord, dar nici pe cel al lui Dinicu Golescu din Însemnare a călătoriei mele sau al lui Nicolae Milescu Spătarul din Jurnal de China, ci se vrea o conştiinţă (post)modernă încrezătoare (încă!) în posibilitatea reînnoirii fiinţei în acest spaţiu salvator (Arca din sufletul nostru?) al Lumii (in)finite şi proteice, spaţiu pe care-l parcurge – ea însăşi salvată într-o „Arcă a lui Noe”, în care coexistă toate cele văzute, cu toate cele nevăzute. Schimbând permanent timpul şi spaţiul, „Călătoriile” Adrianei se salvează de platitudine şi de stereotipie existenţială, poietică/poetică, prin interiorizările/trăirile romantice, clasice, simboliste, expresioniste ale Eului fundamental, care nu uită că nimic nu e în obiect, totul este în spirit, încât citim „romanul indirect” al anxietăţilor conştiinţei călătorului modern, ce aspiră nu doar la cunoaşterea propriului adevăr, ci şi la cunoaşterea integrală a realităţilor planetare. Nimic mai încântător pentru noi, „muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”, decât iluzia că Lumea ar putea fi cunoscută…

                Nucleul stabil de referinţă al lumii din Călător pe Arca lui Noe este sinele, cel care-şi permite toate libertăţile estetice, poetice şi poietice, cel care dictează problematica locului cercetat cu perseverenţa japonezului, stilul (observaţi pluralitatea stilurilor!), fragmentarismul, cel care insistă pe tirania timpului, pe (auto)cunoaştere, pe actualitatea moralei, filosofiei, religiei mitologiei etc. dintr-o anumită ţară radiografiată cu luciditatea artistului căzut în adoraţie, dar care nu exclude revolta unui gând împotriva lui însuşi. Lectorul ce se lasă condus prin spaţiile cultural-estetice (desigur, există şi o estetică a urâtului!) prospectate cu o erudiţie de invidiat de autoare, va citi în Călător pe… epopeea unui Eu nonconformist, care-şi pune în joc, în fiecare clipă, condiţia interiorităţii, care nu-şi acordă altă libertate decât sinele interogativ fascinat de taina, efemeritatea, frumuseţea şi „florile de mucegai” ale lumii.

                Inevitabilele alunecări între realitate şi ficţiune dau naştere unui subiect inefabil al Jurnalului care reuneşte toate fragmentele trăitului într-un câmp de existenţă şi acţiune irepetabilă. Nici un fragment de jurnal nu seamănă cu celelalte. Data, locul, Eul auctorial şi dublul său, timpul trăirii, timpul confesiunii etc. confirmă legile discursului narativo-descriptiv, scris după o poetică inductivă, într-o libertate de mişcare ce o are doar Jurnalul cu destinatari multipli, unde „tot ce se relevă ascunzându-se şi se ascunde relevându-se” face farmecul lecturii acestui roman indirect al Eului răstignit în faţa existenţei proteice. Proba de „fidelitate” oferită de Adriana Ambrosie este cronografia – adică notaţia în pas cu timpul. Un metronom simbolic sincronizează/reglează timpul trăirii şi pe cel notaţiei. Vreau să spun că egografia se bazează pe o anume cadenţă imprimată scrisului. Aceasta mi se pare cea mai mare realizare estetică a scriitoarei. Mimetismul jurnalului din Călător pe… este de esenţă cvasi-muzicală. Scriitura ne dă iluzia că viaţa e „măsurată” în jurnale. Aranjamentul tehnic compoziţional de simfonie wagneriană – cred eu - lasă cititorului grăbit impresia unei sinonimii perfecte între limbaj şi lume. Cum scrisul şi viaţa sunt universuri cu legi diferite, niciodată cu adevărat traductibile, cele două universuri sunt compatibile doar percepute muzical, fiindcă pot să pulseze la fel, să aibă aceeaşi cadenţă - acelaşi ritm străbate şi suflete şi stele - adică să păstreze esenţa muzicală a lumii. Doar muzica poate pune la unison, sincroniza, literatura şi viaţa. Nu întâmplător, un mare poet francez cerea confraţilor, muzică înainte de toate!

                Să ne lăsăm, aşadar, cuceriţi, atunci când citim cartea Adrianei Ambrosie, de muzica din „Arca lui Noe”. Admirabilă prin diversitate, profunzime, tensiune şi prin impresia de simfonie a destinului. Ajută în acest sens şi polifonia tematicii, care indică cititorului, un stil irepetabil de mişcare narativo-descriptivă. Doar schimbarea orizontului de aşteptare al cititorului de elită ar rămâne cea mai eficientă acţiune ce ar putea elibera necondiţionat literatura contemporană, de invazia impostorilor, ignoranţilor şi nechemaţilor… Veţi fi constatat că m-am adresat mai mult fratelui nostru, cititorul, decât autorului care şi el este primul cititor al operei sale!

                                                                                                       Petre ISACHI

                                                                                  21 ianuarie 2018, Bacău                          

                  

                 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

30 alte produse in aceeasi categorie: