Autori

Autori care au publicat la Editura Rovimed Publishers

Memorii


Memorii


18,90 lei cu TVA

0234.537.441
0740.429.533

Luni - Vineri » 09:00-16:00
  • Autor(i): Velisar Gelu
  • An aparitie: 2015
  • ISBN: 978-606-583-530-6

 

PREFAŢĂ

 

Amintirea – acord între timpul individual și eternitate

 

Motto: „Cea mai mare iluzie a omului este că timpul trece”

Rivarol

          Era și timpul să răzbată la suprafață un fapt de istorie literară și culturală. Discreția, modestia și timpul istoric - subiective, sau ostile - n-au îngăduit să se știe în cercuri mai largi că la Fundenii Secuienilor din Bacău au trăit cândva rude ale poetului Mihai Eminescu. Safta Velisar, soră cu Raluca Eminovici- mama Poetului, era soția unuia din strămoșii lui Gelu Velisar, autorul acestei cărți. Așa se face că vara primară a lui Eminescu, Xenia Velisar, îi scria fratelui Nicolaie Velisar o lungă epistolă despre viața sa la mănăstire, precum și despre Eminoviceştii care mai trăiau, Eminescologul Ion Roșu a pus-o în valoare.

     Timpul a spulberat nu doar arhivele, dar și casele, precum și unele amintiri. Pe noi ne-a încercat mereu tendința cunoașterii mai de aproape a activității revizorului Școlar Mihai Eminescu pentru județele Iași și Vaslui. Recent aflăm cu tristețe că sediul Muzeului Literar Central din București s-a pierdut prin retrocedare (Ah... aceste retrocedări!). Gândeam că aflăm ceva documente despre preocupările administrative și pedagogice ale fiului Ralucăi Eminovici și nepot al Saftei Velisar. Poetul își iubea mătușile. Şoseaua spre Vaslui trecea pe la Traian și Secuieni, iar trăsura ori căruța se putea abate pe la Fundeni. E drept că documentele n-au rămas, dar câte alte situații nu au rămas neconsemnate.

        Autorul acestei cărți, prof. Gelu Velisar, a predat toată viața limba și literatura română la gimnaziile din Traian și Prăjești, descinzând dintr-o familie în care au crescut zece copii. Constantin și Maria Velisar le-a asigurat o educație și școlarizare excepțională, fiind model pentru săteni, deși zecile de hectare le-ar fi permis și alte căi în viață.

       Cele doua războaie, marea secetă din *46, anii duri ai cotelor obligatorii au lovit puternic liniștea și prosperitatea unei familii ce se trăgea din mici boieri și din care au ieșit profesori, juriști, contabili respectați la instituțiile lor și în comunitate. Pe la 1780, un Velisar era în Consiliul de Judecata la Curtea Domnească în timpul Domniei unui Sturza.

      Împrăștiați în cele patru vânturi, fiii și nepoții își amintesc blândețea și tactul bunicii, mamei, realismul și înțelepciunea tatălui care avea o fermă ce a lăsat și denumiri în topografia locului (Dealul lui Velisar, La Grop, Poarta țărnei, etc) dar a avut timp și să participe la Marele Război, și să intre în Budapesta, să dirijeze școlaritatea odraslelor, îndrumându-i spre potrivite licee, să nu se certe cu nimeni, nici chiar cu doi sărăntoci vecini pe care i-a prins intr-o noapte la furat cereale.

        Fiul și nepotul nostru n-are alte amintiri mai frumoase din lumea rurală decât din Fundeni, iarba din curte, fântâna atât de adâncă, livada cu cele mai parfumate fructe au rămas doar în memorie.

        Cândva tinerii din familia Velisar ieșeau pe poarta spre uliță cu trăsura. Intr-o ladă veche s-a ascuns o vreme un sul metalic cu acte și corespondență ale generațiilor vechi. Era ca în versurile lui Mihai Eminescu, poetul din veacul trecut. Dar timpul nemilos „și-ntinde trupul și devine veșnicie”

 

Ca în nemuritoarele versuri eminesciene:

Vremea trece, vremea vine,

Toate-s vechi și nouă toate,

Ce e rău și ce e bine,

Tu te-ntreabă și socoate.

Nu spera și nu ai teamă,

Ce e val, ca valul trece,

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece

Grigore Codrescu

                                                                           

EPILOG

 

          După transformările sociale începute în 1989, românii și-au căpătat libertatea de gândire, exprimare și mișcare. Noua putere instalată a hotărât retrocedarea tuturor bunurilor confiscate de comuniști sub orice formă, naționalizare sau colectivizare.

        Atunci a început calvarul. Toți cei plecați din sate pe șantierele țării prin anii...'49...50... căutând o viață mai bună și, (de-a lungul timpului și-au făcut situație materială solidă, unii chiar și-au făcut studii) au învățat a trăi civilizat și-au dat copii, la învățătură și multe altele, s-au întors în sat la vechile vetre strămoșești. Satele, în marea lor majoritate, erau în paragină, unele care ai căror proprietari trecuseră în lumea umbrelor se dărâmaseră, iar celelalte erau neîngrijite complet. Moștenitorii care acum trăiau la orașe au început să vină în primul rând pe la biserici și să-și caute mormintele părinților prin cimitire părăgenite. Mulți au încercat să reconstruiască casele dărâmate, sau să le refacă pe cele care mai stăteau în picioare, însă s-au plictisit repede și le-au părăsit, fie din lipsă de posibilitate fie din neînțelegerile dintre moștenitori.

       Astfel au început drumurile pe la tribunale și cheltuirea banilor în folosul altora.

În această perioadă, plină de incertitudini, au început aducerile aminte despre părinți, casa părintească, copilărie, adolescență, zile de sărbătoare petrecute în familie și tot ce ținea de obiceiurile și tradițiile satului pe care oricât ne-am strădui, nu le putem reînvia în acea formă. Lucrurile s-au schimbat mult, mai ales după apariția mass media.

      Amintirile scrise de mine, în cartea pe care o citiți, reprezintă o mică parte din tot ce înseamnă aducere aminte despre origine, copilărie, adolescență și școlarizare. Toate aceste amintiri sunt povestire din secolul al XX- lea, care au fost numeroase, pline de incertitudini și suferințe.

       Aș puncta mai pregnant cele doua războaie mondiale, cu urmările lor, cotele obligatorii ale țăranilor către stat, care au dus multe persoane la, Canal’’, colectivizarea agriculturii și distrugerea satelor care au ajuns nepopulate.

        Astfel, în satul Fundeni, școala unde am învățat clasele primare toți frații Velisar, s-a dărâmat sub ochii sătenilor. Fiind construită din paiantă, toată lemnăria a devenit lemn de foc pentru vecinii inconștienți. S-a construit o altă școală, mult mai la vale din cărămidă cu patru săli de clasă, laborator și cancelarie, care la ora actuală stă goală și se pare ca va avea aceiași soartă cu cea veche. Singura folosință a școlii este pentru mese praznicale cu ocazia deceselor bătrânilor satului. Aceeași soartă o are și școala din Berbinceni, unde au făcut studiile gimnaziale mulți dintre frații Velisar și unde au întâlnit profesori de excepție. În cele două sate, Fundeni și Berbinceni, sunt la ora actuală 3(trei) copii de vârstă școlară, 2(doi) la Fundeni și unul la Berbinceni, care prin grija guvernului sunt duși la școala din Secuieni cu microbuzul din dotare.

       Amintirile prezentate în cartea mea sunt un început privind schimbările petrecute în societatea românească, în a doua jumătate a secolului XX –lea și începutul secolului XXI- lea. Ele pot fi continuate, și se pot scrie romane de către generația care s-a născut, a copilărit și a trăit în aceste sate, întrucât urmașii noștri nu cred că se vor mai întoarce acolo. E trist dar adevărat!

       Poate o perioadă vom mai merge la mormintele părinților să aprindem o lumânare, cu care ocazie vom constata că actualii locuitori ai satelor aproape nu ne mai cunosc pe noi, dar pe cei dispăruți acum câteva decenii nici vorbă.

       De aceea sugerez generațiilor de intelectuali, care au plecat din acele locuri, să le imortalizeze în monografii ori scrieri cu caracter memorialistic.

Autorul

30 alte produse in aceeasi categorie:

Coş  

Nici un produs

Livrare 0,00 lei
Total 0,00 lei

Coş Plăteşte