Autori

Autori care au publicat la Editura Rovimed Publishers

Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges


Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borg


28,35 lei cu TVA

0234.537.441
0740.429.533

Luni - Vineri » 09:00-16:00
  • Autor(i): Petre Isachi
  • An aparitie: 2015
  • ISBN: 978-606-583-545-0
  • Pagini: 290

                                              Biblioteca păstrează toate sensurile                                                                      Nimeni nu le mai caută.

                                     Avem din ce în ce mai puţini nebuni.

(Borges)

                                                                                                                             

Despărţirea

 

            Am scris aceste „exerciţii” de irealitate pătruns, probabil, de  mărturisirea scriitorului argentinian ce susţinea într-o conversaţie întâmplătoare, cu francheţea-i recunoscută, că ar fi foarte mulţumit ca „Exerciţiile” sale (nu-şi considera scrierile, Opere) să supravieţuiască rescrise şi îmbunătăţite „de altcineva”… Era desigur, o metaforă cameleonică!

            Nu-mi fac iluzia că aş putea îmbunătăţi ceva în alchimia Textelor borgesiene. Eternitatea-i cum este. Am rămas însă după această confesiune a celui ce căuta Aleph-ul, cu o stare autotelică specială: trebuia să (re)scriu cel puţin un rând din „Poveştile” sud-americanului, pentru a scăpa de mine şi apoi de mesajul neobişnuit al autorului „Cărţii de nisip”.

            Prima variantă a fost scrisă cu o plăcere inexplicabilă şi misterioasă. Acum mă grăbesc să public această carte ce i-ar fi plăcut, cred eu, lui Jorge, pentru a nu mai corecta sisific, versiuni nefinisate. Borges se cere rescris permanent.

            Părăsesc „Convorbirile…” cu starea/ ideea transfigurată de Emily Dickinson în versurile ce-i plăceau nespus lui J. L. B. : „Despărţirea e tot ce ştim despre rai/ Şi tot ce  ne trebuie de la iad”…

 ( Petre Isachi)

 

Mărturisirea Autorului

 

                                                      „Semnul se vede, dar nu se înţelege,                                    ideile se înţeleg, dar nu se văd”

( Platon)

            Într-o „convorbire imaginară”, cel puţin teoretic, totul este posibil şi totul este imposibil. Libertatea interlocutorilor pare infinită. Spun pare, pentru că în realitate, presiunea autocenzurii, autonomia temelor/ motivelor dezbătute, tirania auctorială împreună cu despotismul cititorului modifică imprevizibil frontierele şi configuraţia discursului dialogic. Nu m-a preocupat dialogismul discursului literar, cât mai ales, raportul dialogic dintre voci, cel care face posibil apariţia lui Eu şi Tu,  încât un „personaj” îl recuperează pe Celălalt şi odată cu el îşi păstrează propria subiectivitate. Desigur, nu înţeleg prin dialog, un simplu schimb de replici, ci jocul a două conştiinţe obligate să se ascundă şi să se dezvăluie sub o formă deghizată (o artă a fugii şi a deghizării), dar verosimilă. Dialogul, se ştie, e forma literară înalt clasică.  Jocul acesta imprevizibil, extrem de variat, intuit şi presimţit dincolo de replici şi digresiuni (unele polemice) constituie de fapt farmecul scriiturii. Personajul trialogic (Autorul, Jorge, Pedro) duce cu sine interdicţia şi masca, contrazicându-l implicit, pe La Rochefoucauld, care, cândva, medita sceptic: „Suntem atât de obişnuiţi să ne deghizăm faţă de Ceilalţi, încât sfârşim prin a ne deghiza faţă de noi înşine”. Singura libertate pe care mi-am permis-o cu J. L. B. a fost folosirea persoanei a II a, cu scopul evident de a estompa distanţa şi a simula verosimil apropierea. Nu am uitat de-a lungul „Convorbirilor….. ” – în esenţă, o intruziune în labirintul Operei borgesiene – că fiecare dintre noi este „pastişa caricaturală a celuilalt”… Nu puteam să uit că „suntem prea deosebiţi şi prea asemănători, pentru ca dialogul dintre noi să nu  fie foarte dificil”. Dificultatea este generată nu atât de atributul de esenţă cvasidivină, al autorului „Cărţii de nisip” (: harul de a vedea substanţa originară, transcendentală, nous-ul etc.), cât de faptul că amândoi îi iubim pe Platon, Schopenhauer, Nietzsche, Heidegger, Gianni Vattimo, Umberto Eco, Derrida, Aristotel, Heraclit etc., amândoi conştientizăm principiul dualismului teoretizat de René Descartes, ştim de la Leibniz, că limbajul este cea mai fidelă oglindă a minţii umane, mizăm, asemenea lui Pitagora, pe acţiunea curativă a muzicii, suntem vădit încurcaţi de formele apriorice kantiene (spaţiul şi timpul), mai ales de când Immanuel a primit o contestaţie prin apariţia geometriilor neeuclidiene, a căror joncţiune cu teoria relativităţii a arătat că modul de reprezentare a spaţiului este determinat şi de aspecte de natură fizică, credem în metafora autoreferenţială şi în mitul artistului sacrificat pe altarul operei. Semnul, visele, inconştientul sunt partenerii noştri de încredere. Suntem convinşi, asemenea lui Mircea Eliade, că literatura este fiica mitologiei, că neuropsihicul este dominat de antinomie, că abolirea celor trei principii ale logicii: identitate, noncontradicţie şi terţ exclus schimbă faţa literaturii, modifică şi potenţează pragul misterelor, suntem narcotizaţi, estetic vorbind, de metaforologie, de eterna Reîntoarcere a Identicului, de abisala nevoie tiranică de (contra)sens, de vălul misterului ce încă acoperă „ştiinţele blestemate”, de măştile scriitorului, de ideea că subiectivitatea are generalitatea stereotipurilor etc. Pe scurt: visăm să romantizăm Lumea. Aşa cum visează toţi cititorii borgesieni…

            Datoria mea de autor aparent omniscient şi omniprezent a fost să obţin prin limbaj ca interlocutorii şi actorii (Jorge Luis Borges => Jorge şi Petre Isachi => Pedro) acestei intruziuni în labirintul Operei borgesiene să fie îndeajuns de diferiţi (nu total, diferiţi!) pentru a fi doi (sau mai mulţi) şi, dificultate aproape insurmontabilă, îndeajuns de asemănători, pentru a fi unul. Salvarea, atâta câtă poate exista, vine de la retorica autoreferenţială în care „un desen uitat” menţine fecunditatea insuficienţei. Asta înseamnă că oricând şi oricine poate continua „Convorbirile imaginare cu…”, mai ales că una din plăcerile scriitorilor este să  gloseze unii despre alţii, să se interpreteze reciproc, să bârfească, cum ar fi spus mama.

            Pot afirma cu îndreptăţire că în această carte – palimpsest, morfologia sacrului nu se opune mitologiei profanului. Dimpotrivă, se armonizează simfonic. Complexitatea intrinsecă, labirintică a Convorbirilor… nu a prefigurat evadarea dintr-un „aici şi un acum” şi nici nu a descoperit un singur lucru (am fi ajuns unici!) care să aibă o singură faţă. Cele două personaje: Jorge şi Pedro au depăşit cu inteligenţă şi înţelepciune estetică, momentele de contrarietate sau de opacitate, printr-un elan de simpatie / empatie estetică penetrantă. Harul celor doi interlocutori de a vedea idei/ lucruri a potenţat bovarismul adevărului şi constelaţia interogaţiilor şi mirărilor. Desigur, „a vedea” înseamnă a înţelege simultan trecutul, prezentul şi mai ales viitorul, a înţelege devenirea Lumii. Aceasta este Iluzia noastră! Dar oare numai a noastră?!

            Înţelegerea reiterată ca putere critică de supunere la obiect, ca probă de mobilitate spirituală, ca sfidare a suficienţei, ca semn că dialogul şi comunicarea sunt posibile, a creat un nou Text în palimpsest. Nu ideea de studiu critic mitofilosofic este vanitatea, veleitatea şi voinţa acestor Convorbiri imaginare cu…, ci un alt tip de Literatură critică: iată ce se vor ele. Discurs critic subiectiv despre deja-văzutul, deja-găsitul, şi deja-ştiutul Lumii. Totul sub aurora boreală a logocraţiei şi a sugestiei. Şi, în sfârşit, o certitudine în această „Lume ca joc al lui Zeus”: e greu să fii, într-o scriitură de acest tip, Autorul unor voci ce se pretind autonome; fiecare cu Adevărul lui, fiecare cu (im)personalitatea lui, cu Dumnezeul lui, cu (dez)iluziile lui… Să fii Autorul unor „bibliotecari imperfecţi” descoperiţi într-un desen uitat al tinereţii noastre rămâne un vis frumos, atipic, sinucigaş. Foarte important: Eul auctorial care s-a apropiat de „Biblioteca Borges” este el însuşi o pluralitate de alte Texte/ Limbaje a căror origine s-a pierdut. Codurile infinite, pierdute, intrate în componenţa Eului auctorial au asigurat comunicarea şi subiectivitatea demersului.

            Există şi un scop didactic (deformaţia profesională rămâne!), fără îndoială, ambiţios şi, desigur, utopic: să-l facem pe cititorul căruia din întâmplare îi va cădea în mână această carte, să reia sau să înceapă un dialog sau o prietenie, cum ar fi zis Blanchot, cu Opera borgesiană… sau cu Operele celorlalţi scriitori ajunşi semne în aceste Convorbiri-labirint. Cartea are cu sau fără voia participanţilor implicaţi în dialog, culorile vremii şi caracteristicile timpului. Cum în Biblioteca Babel nu există două cărţi identice…

30 alte produse in aceeasi categorie: