Autori

Autori care au publicat la Editura Rovimed Publishers

Incredibilele perepetii ale lui Geo. Partea a I


Incredibilele perepetii ale lui Geo


0,00 lei cu TVA

0234.537.441
0740.429.533

Luni - Vineri » 09:00-16:00
  • Autor(i): Cernat Gheorghe
  • ISBN: 978-606-583-079-0
  • Pagini: 106
  • An aparitie: 2010



INTRODUCERE

 

Incredibilele peripeţii ale iui Geo – iată un titlu care incită lectorul, care precede intrarea într-o dimensiune ficţională fascinantă, a formării, a jocului, a descoperirii lumii prin ochi de copil. Este şi o sintagmă ce cuprinde esenţa celorpeste cincisprezece texte de configuraţie epică – în majoritatea lor, povestiri.

Paginile textelor de faţă se deschid unui univers al copilăriei devenit mitologic prin prisma timpului, în care satul natal, Valea Arinilor, este decorul devenirii micului Geo, dar şi scena în care personaje pitoreşti îşi fac intrarea şi ieşirea după regulile unui narator implicat. Devine, aşadar, evident caracterul memorialistic al acestei cărţi, acesta fiind doar unul dintre atributele sale primordiale. Dacă tematica, perspectiva naratorială, ludicul protagonistului, abundenţa paremiologică, limbajul savuros se revendică spiritului tutelar al lui Creangă, caracterul original derivă din contextul istoric şi din personalitatea unică a naratorului. Intruziunile factorului social induc naraţiunii verosimilitate, copilăria lui Geo petrecându-se de-a lungul anilor ‘50-’60, perioadă marcată de mutaţii dramatice în satul românesc de atunci, aflat în plin regim comunist. Retina sensibilă a protagonistului inocent înregistrează cu acurateţe aceste „vitregii” ale istoriei, însă le sedimentează în amprenta memoriei cu luciditate – căci – nu-i aşa? –, “copilăria este locul de refugiu al problemelor insolubile”, după cum nota Marin Preda.

Gravitând în jurul centrului solar al copilăriei, naraţiunile semnate de către domnul George Cernat pot fi grupate în patru nuclee tematice: cel al jocului, al şcolii, al universului familial şi al micilor vietăţi Acestea nu se dezvoltă epic independent, ci se întrepătrund adesea, în sens potenţator-reciproc, configurând un colţ al memoriei în care oamenii, locurile, întâmplările palpită de viaţă şi lumină. Însă umbrele nu lipsesc: oamenii sunt zugrăviţi ca oneşti sau disimulaţi, blânzi sau cruzi, săraci sau puternici, copilul de la ţară resimţind din plin greutăţile familiei de la ţară, cu toate micile suferinţe inerente şi lecţiile de viaţă, mai mult sau mai puţin dure. Ele există acolo pentru a da relief diegezei însă, în imaginea de ansamblu, se estompează în această lume de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină, ieşind din întuneric, nespus de nouă şi proaspătă şi uluitoare", care este copilăria, în viziunea lui Eugen Ionescu. „Firul roşu” care percutează toate aceste texte derivă din intenţia autorului de a le imprima şi un caracter moralizator, cu rădăcini sănătoase în sapienţa populară (marcat în text de proverbe şi „ziceri” pline de tâlc).

Jocul ocupă, aşadar, un rol esenţial în acest spaţiu imaginar, naratorul descriind cu entuziasm în povestirile sale faţetele acestei stări de spirit „a distragerii şi a extazului, fie sacru, fie doar festiv, indiferent dacă jocul e consacrare sau divertisment”, potrivit definiţiei Iui Johan Huizinga din Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii. Personajul principal nu este cel care se refugiază în joc, ci lumea exterioară este aici ea însăşi o provocare şi o premisă a exersării acestuia, sub forma sa de ludus (din Zanga zanganele! sau din Noaptea, pe clar de lună – de-a carul”, „de-a moara”) sau de paidia (vezi Căruciorul năzdrăvan şi La poamă). Alteori, jocul este transpus Ia nivel lexical, în texte versificate precum În iarmaroc şi La C.L.F. – de altfel Paul Valéry numeşte poezia un joc lexical şi lingvistic care foloseşte un transfer de semnificaţie, ce pătrunde în însuşi sensul cel mai profund al cuvântului. Profunzime capătă şi atitudinea ludică a naratorului-personaj, aceasta transformându-se în ironia prin care sunt zugrăvite slăbiciunile unor personaje (preotul Ion Patrichi din Ultimul haiduc, învăţătoarea din Tentaţia, domnu’ David, în Ateistul). Chiar şi în aceste texte cu accente dramatice naratorul dă impresia că se joacă, trăgând cu încântare sforile acestor personaje aproape caricaturale ori venite parcă dintr-o lume de legendă, pe scena amintirilor (spre exemplu, în Ultimul haiduc).

Universul familial este o altă dezvoltare tematică a acestor povestiri, microlumea creată aici punând în evidenţă fie personajele ce populează această geografie a memoriei afective (figura blândă a mamei, răbdarea şi perseverenţa tatălui, năzdrăvăniile fraţilor şi ale vărului Lică, înţelepciunea bunicului, severitatea lui moş Vasile), fie episoadele reprezentative în evoluţia eroului (vezi Căruciorul năzdrăvan, Căluţul, La poamă etc.). Fie că se duce la sărărie la Tazlăul-Sărat, la Lăcul Ghiului, la cules de fructe în Moineşti ori în Găzărie, la păşunea de pe Sălaşelele cele Mari sau de Ia Rugi, Geo rămâne legat de spaţiul familial printr-un cordon ombilical invizibil, la finalul fiecărei întâmplări mamei sau tatălui revenindu-le rolul de a-i atribui un înţeles. Copilul se întoarce la acest izvor al înţelepciunii parentale din nevoia unor confirmări, acumulând astfel o multitudine de proverbe şi zicători.

Şcoala este, de asemenea, un reper important al memoriei şi al maturizării personajului principal în Tentaţia, Ateistul, Dascăl vechi sau Profesorul. Fundal al confruntărilor colegiale, al primelor iubiri, al dezamăgirilor, dar şi al satisfacţiilor, al micilor umilinţe sau al marilor prietenii, sala de clasă devine mojarul unor sentimente intense, adeseori contradictorii, care îi relevă treptat copilului drumul în viaţă şi vocaţia. În aceste texte două tipologii sunt reflectate în oglindă, polarizând în conştiinţa elevului Geo imaginea dascălului: pe de o parte, profesorul arogant, ipocrit, manipulator din Ateistul sau din Dascăl vechi, pe de altă parte, mentorul cu vocaţie pedagogică, înzestrat cu tact şi pasiune pentru meseria lui, aşa cum este zugrăvit domnul Iscu în Profesorul. Şcolii i se poate atribui şi o funcţie simbolică în Ateistul. Aceasta devine spaţiul care pune în evidenţă derapajele unui sistem opresiv, precum acela comunist, un oarecare domn David adunând laolaltă întreg satul pentru a decreta inexistenţa lui Dumnezeu. Confruntarea Iui cu sătenii capătă accentele unei opoziţii conceptuale şi filosofice, situând pe poziţii adverse pe urmaşii răzeşilor cu frica lui Dumnezeu din Valea Arinilor şi pe adeptul teoriei darwiniste. La final, însă, tensiunea este diluată în comic şi grotesc, concluzionându-se: „Mintea de-ar creşte pe toate drumurile, ar paşte-o şi măgarii”.

În textele de mai sus substanţa narativă devine terenul unor trăiri puternice, al unor confruntări intense care declanşează reacţii imediate în conştiinţa protagonistului, însă în Căluţul, Acrobatul sau Năpârca este surprins cu duioşie universul micilor vietăţi: cai, iepuri, sălbăticiuni ale pădurii. Locurile peregrinărilor lui Geo configurează un topos al surprizelor şi al bucuriei aduse de aceste fiinţe mărunte, naratorul creionându-le cu sensibilitatea unui Topârceanu sau Arghezi, căci copilăria este şi „o imensă nevoie de mirare”,după cum medita Victor Hugo.

Dacă acest conţinut al povestirilor este asimilabil calităţii literare, formele lor discusive pot deveni un material oportun studiului modurilor de expunere, al categoriilor lexicale şi gramaticale, al particularităţilor vorbirii populare, al tipurilor de comic etc. Referinţele culturale, rafinamentele neologice ori comentariile de o ironie fină ale naratorului sunt contrabalansate de spumosul limbaj popular ai personajelor, de inserţiile versurilor populare, de succesiunea de proverbe şi zicători. Astfel, regionalismele presărate în text se constituie într-un veritabil tezaur care recreează o întreagă lume a satului moldovenesc; „iavaşă”, „caiele”, „lătunoi”, „budăi”, „chiliment”, „jitar”, „odrăslea”, „palicar”, „se cioşmoleau”, „slavuta” ş.a. Versurile şi expresiile populare imprimă un ritm şi o energie aparte peripeţiilor prin care trece Geo (cum ar fi: „de leneş ce-i, rumegă vorba ca oaia iarba”, „să facă dinţi albi”, „cu capu-ntre urechi”; „Cine mişcă / tot mai pişcă / Cine şade / Coada-i cade”, Lenea-i cucoană mare / Care cere de mâncare'”, „De frică inima-n mine / Se lasă în jos pe vine). Proverbele care abundă asimilează naraţiunilor o dimensiune etică, favorabilă uzului acestora ca material didactic. Mai mult, aceste proverbe îi oferă cititorului aflat la o vârstă fragedă şansa de a descoperi comoara paremiologică a gândirii ancestrale. lată câteva mostre ale acestei înţelepciuni populare fascinante în varietatea şi complexitatea sa. „Cine nu deschide ochii, deschide punga!”, „Cu ce măsură măsori, cu aceea ţi se va măsura în toată viaţa ta”, „În fântâna din care bei nu scuipa”, „Nu se poate să umbli cu mâinile prin miere fără ca măcar să-ţi lingi degetele”, „Nu-ntotdeauna-i cum vrea omul, ci cum mai vrea şi Domnul, „Gluma trebuie să muşte ca un miel, nu ca un câine”, Defectele altora sunt în faţă, ale noastre sunt în spate”, „Să nu-ţi fie necaz când te izbeşte-un armăsar, ci când te-ar trânti un măgar”.

În concluzie, culegerea de povestiri al cărei autor este profesorul George Cernat aduce în faţa noastră universul vibrant şi pitoresc al copilăriei personajului-narator Geo, care descoperă lumea exersându-şi spiritul ludic, pe fundalul unui sat tipic românesc din primele decenii de comunism. Cartea de faţă îşi asumă şi un rol formativ pentru cititori, sintetizat pe deplin de următoarea frază din Profesorul: „Copiii au nevoie de dascăli cu vocaţie cum au nevoie de apă plantele în timpul secetei”.

 

prof. dr. Alina-Ramona Pistol

 


30 alte produse in aceeasi categorie:

Clientii care au cumparat acest produs au mai cumparat si:

Coş  

Nici un produs

Livrare 0,00 lei
Total 0,00 lei

Coş Plăteşte