Autori

Autori care au publicat la Editura Rovimed Publishers

Lumea ca teatru, teatrul ca lumea


Lumea ca teatru, teatrul ca lumea


18,90 lei cu TVA

0234.537.441
0740.429.533

Luni - Vineri » 09:00-16:00

Subtila alchimie a teatrului caragialian se realizează printr-o perfectă proporţie între imaginar şi real, între verosimil şi absurdul împins până la grotesc, uneori. Replicile din piesele sale au devenit formule pe care vorbitorii contemporani le utilizează in contexte variate, adesea complet diferite  de situaţiile care le-au generat, semn al universalităţii lor si perpetua infirmare a opiniilor privind perimarea operei lui Caragiale, o data cu dispariţia cadrului istoric de care a fost inspirată.

         S-ar putea spune orice despre Caragiale, mai puţin că spiritul operei sale nu e, cât se poate de prezent printre noi şi prin noi. De altfel, nu puţini sunt cei care chiar au spus aproape „orice”. Să luam doar un singur exemplu, acela în care detractorii (nu dăm nume… „persoane însemnate”!) reproşau autorului efemeritatea operei sale, pe motivul deloc bine ales, cum că ia în vizorul scrierilor, defectele trecătoare ale omului, nu pe cele eterne! Nimic mai fals şi mai eronat! „Greşelile umane” puse de dramaturg în operă, sunt cât se poate de perene, ca dovadă că ne împiedicam şi azi de ele, la tot pasul! Cum să presupui că o opera de calibrul pe care-l are cea caragialiană, ar putea să iasă din ritmul schimbărilor suferite de literatură, când e de-ajuns să deschidem la întâmplare una din comediile lui Nenea Iancu şi să parcurgem doar câteva replici! Constatăm pe dată efectul prim şi uneori violent al teatrului său: râsul sănătos, din toată inima! Or, domnilor încă îndoielnici, râsul nu e alterabil prin trecerea timpului, nici a modelor! Primim să se revizuiască, şi chiar să se schimbe, dar vom constata în mod repetat, că rezultatul rămâne acelaşi: veşnic, Caragiale ne face cel puţin să zâmbim! Şi presupunând chiar, (în mod eronat, evident) ca întruneşte doar acest deziderat, ne putem deja, declara pe deplin mulţumiţi!

         Într-un periplu prin opera marelui dramaturg, pe lângă umorul, a cărui probă de talent o face în toată puterea cuvântului şi pe care nu ne propunem să-l dezvoltăm într-un spaţiu restrâns al unei introduceri, nu putem să nu remarcăm concepţia estetică a lui Caragiale, şi anume aceea a unui realist, cu vizibile înclinaţii spre clasicism. Într-un spirit de pledoarie pentru natural, pentru simplitate şi limpezime, în sens clasic, Caragiale a repudiat cu insistenţă romantismul, într-o vreme în care orientarea romantica era încă destul de puternică în literatura română. Marele scriitor e contrariat că la noi predomină într-un mod atât de covârşitor poezia lirică romantico-pesimistă şi apoi – în producţie mai mică, ce-i drept, - nuvela sentimentală. Atunci când, dintr-o raţiune sau alta, e determinat, totuşi, să aprecieze piese romantice, o face relevându-le calităţi ce ţin mai degrabă de clasicism. Ideea că literatura îndeplineşte o menire morală şi civilizatoare, stimulând încrederea oamenilor în valorile vieţii, vine tot din umanismul clasic.

         „Caragiale este unul dintre acei scriitori, meniţi să stârnească neistovite comentarii, după unghiurile neaşteptate de perspectivă, pe care şi le vor însuşi generaţiile succesive. Aceasta este soarta glorioasă a scriitorului cu mesaj, fie chiar cu mesaj indirect, cum a fost marele ironist, care n-a dăruit nimic altceva decât o oglindă perfidă, pentru chipurile ei nefardate”.1

         Cariera literară a lui I. L. Caragiale se anunţa dificilă de la început, pentru ca ea conţine în germen un prim element de dificultate sau de risc, în măsura în care autorul pare să ignore consensul şi semnele de circulaţie literară ale epocii sale.

         Personalitatea omenească a lui Caragiale a sedus mai mult pe contemporanii care au intrat în atingere directă cu ea, decât opera ce li se părea oarecum stereotipă. Începând cu seniorii, P. P. Carp, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi şi Vasile Pogor au fost fermecaţi de inteligenta scăpăratoare, în permanentă veghe a tânărului care avea parcă în el un demon al contradicţiei şi o vitalitate plină de neprevăzut. „Maiorescu izbucnea într-un râs gros, Carp, conştient de originalitatea lui Caragiale, începea a se îndoi de superioritatea inteligenţei sale, în prezenţa dramaturgului.”2

         Caragiale nu era exclusiv „om de litere”; sociabilitatea să era atât de diversă, încât nu alegea între ambientele ce i se ofereau. Avea prieteni buni şi cunoscuţi de toate treptele, în mediile cele mai felurite: beletristică, armată, învăţământ, gazetărie, teatru etc. Se adapta la toate mediile, de la cel academic, până la cel periferic, cu un neegalat cameleonism, de care era foarte conştient, ca un actor pe scenă. Cu o usurinta proprie doar unui scriitor de mare talent, dramaturgul trăieşte într-o lume reală, de unde selectează lăsând deplină libertatea fanteziei ironice, pentru a anihila sau a pune în dificultate sistemele şi opiniile teoretice socotite, fie de prisos, fie incapabile să pătrundă esenţa lucrurilor.

         T. Vianu vorbea despre „conştiinţa de om modern a lui Caragiale”, care îl face să înţeleagă ceea ce este absolut individual: fenomenul stilului. „Nu există mai multe feluri de stil, şi nici formule generale la care acestea pot fi reduse. Există numai un fel de stil: «stilul potrivit», haina unică a timpului individual. Unicitatea absolută a stilului, cu neputinţă de convertit într-o formulă generală, rezultă din aceea că, privit în esenţa lui, stilul este produsul a două ritmuri, a ritmului în care se desfăşoară spectacolul lumii pentru sufletul nostru şi a ritmului prin care, prin creaţia de artă, sufletul nostru îi raspunde.”3

         Dramaturgul nostru era un îndrăgostit al vieţii expresive. Eternul vieţii nu-l interesa. Îl interesau diferenţierile, nu asemănările. Caragiale este un observator lucid şi exact, dar materialul observaţiilor sale nu rămâne niciodată în stare dispersată, ci se adună în viziunile unor caractere tipice. Pe primul plan al creaţiilor sale stă omul social şi numai într-un plan mai adânc apare caracterul omenesc general, care nu face altceva decât să susţină faptul că…” omul e un animal social”.

         „Modernitatea ideilor lui Caragiale este una de esenţă strâns legată de talentul creatorului şi de valorile autentice ale culturii şi literaturii noastre; «ferfeliţele» şi «zdrenţele» modei literare l-au lăsat neatins, detaşarea de ele îi vine din talent, din instinct artistic, nu din aplicarea unor teorii însuşite de aiurea fenomenului literar. Caragiale simţea opera şi creatorul adevărat şi s-a pronunţat răspicat împotriva scrierilor false şi a influenţei negative a acestora asupra publicului”.4

         Unicitatea actului creator este sugerată prin punerea semnului egalităţii între creaţia naturii şi cea a artistului, ambele însemnând relevarea unei infinite puteri. La Caragiale, natura nu a făcut decât să dea premisele unei mari opere, în care creaţia artistică a devenit altceva decât aceea a naturii. Caragiale urmăreşte cu metoda şi cu toate variatele dispoziţii artistice ale temperamentului său studiul minuţios al societăţii în care trăieşte. De la întâiele siluete, mai mult sau mai puţin rigide din jocul de păpuşi al debutului, până la eroii de primă mărime ai teatrului său, aceeaşi e patima şi măiestria artistică cu care autorul îşi desăvârşeşte personajele. Această „comedie umană” a imperfecţiunilor unei orânduiri vicioase, este cu atât mai valoroasă cu cât, Caragiale a mers în alcătuirea ei mai mult pe intuiţie artistică, decât pe doctrina literară şi premise teoretice. Originalitatea vederilor sale stă, în primul rând, în frumuseţea imaginilor şi alegerilor în care îşi travesteşte ideile.

         Privind lumea lui Caragiale în prezentul ei, observăm că nu facem decât să rămânem în prezentul nostru. Singurul efort făcut, ar fi cel temporal, pentru că alte eforturi, de natură socio-economică, nu prea trebuie să mai facem. Întrebările legate de durata operei sunt reduse la substanţa trăirii ei. Timpul operei este timpul priceperii şi judecăţii omeneşti. Viziunea lui Caragiale este de o modernitate frapantă. O operă adevărată este mereu supusă descoperirii, ea este uitată sau „a adormit”, doar în momentul în care cei din urma ochi pricepuţi şi-au întors privirea de la ea; dar la cea dintâi privire a altor doi ochi pricepuţi, ea se va deştepta, desigur, cu o nouă şi întreagă pricepere, chemând spre a o descoperi, o altă lume.

         Secretul artei lui Caragiale stă, deci, nu în ilustrare, cu atât mai puţin în simpla reflectare a realităţii, ci şi în măiestria cu care el operează pe viu în anatomia socială, selectând şi individualizând elementele pe care el nu le „redă”, ci le pune în scenă şi le joacă potrivit finalităţii artistice urmărite. De aici, extraordinara economie de mijloace de stil şi, relevând totdeauna esenţialul, marea lui accesibilitate. Se înţelege că, vreme bună în urmă, el a displăcut unor categorii care în intimitatea lor, mai mult decât în forma lor, erau caragialeşti! Daca el îşi bate joc de ceea ce unora li se năzare că ar fi un sentiment, o face ca să-şi râdă nu de a faptul sufletesc esenţial, ci de imitaţia unui act. Modelele lui poate vor dispărea, dar vor exista nuanţe ale prezentului care le vor susţine mereu; oricum, nu aici trebuie căutată rezistenţa operei lui Caragiale. „Originalele” pot fi întunecate cu vremea; creatorul original, însă, niciodată!

         „Să fi venit Caragiale prea devreme? În loc să vină ca post-scriptum satirizând de excese, hohotul său a explodat în plină afirmare a energiei naţionale! Ca un Aristofan imaginat înainte de Eschil! E un lux demn, într-adevăr, de o naţie foarte sigură pe încheieturile sale, după cum tot un lux a fost şi apariţia cârtii lui Cioran, Schimbarea la faţă a României, în plin elan european. Cum ştim, la noi nu e niciodată momentul să ne uitam în oglindă, adică să… facem lumină! Niciodată nu e vremea potrivită pentru critică, pentru ca suntem veşnic în construcţie, în auto-tranziţie, într-un «moment dificil», în nişte «circumstanţe complexe». Niciodată nu-i potrivit să discuţi viciile, ca să nu destabilizezi construcţia în elanul ei dezechilibrat, niciodată nu-i recomandabilă reliefarea fragmentelor alterate de vreme ce se decretează veşnic obligativitatea adunării «edificiului», în întregul său”.5

         Nimic mai fals decât a lupta să oferi un nou, un ALT Caragiale! El este unul şi acelaşi în râs şi în surâs, în rictusul nervos şi în hohotul de berărie. Atât doar, ca hiperbolizata imagine a arhijubilativului, a satiricului biciuitor de moravuri, riscă să efaseze până la pulverizare integralitatea conturilor, preferând policromiei chipului, monocromia măştii.

         Caragiale este inepuizabil. Să-i descoperim, aşadar, nesfârşita ironie din comedii, formulele acide tocmai prin forţa subtilizării evidente, să-l percepem prin noi înşine, dincolo de istorie, timp şi mentalităţi. Opera se va naşte de fiecare dată, prin contribuţia noastră, nişte co-autori, pentru că ea va prinde viaţă doar în momentul în care cineva va încerca mereu să-i urce… „nebănuitele trepte”.

        

 

 

 

30 alte produse in aceeasi categorie:

Coş  

Nici un produs

Livrare 0,00 lei
Total 0,00 lei

Coş Plăteşte