Autori

Autori care au publicat la Editura Rovimed Publishers

Romanii in lupta pentru unire de la 1600 la 1918


Romanii in lupta pentru unire de la 1600 la 1918


47,25 lei cu TVA

0234.537.441
0740.429.533

Luni - Vineri » 09:00-16:00
  • Autor(i): Stiuca Sevastian
  • An aparitie: 2012
  • ISBN: 978-606-583-304-3
  • Pagini: 472

Pe teritoriul României, aşa cum era după Marea Unire de la 1918, din cele mai vechi timpuri locuiau geto-dacii care sub conducerea unor regi pricepuţi şi viteji , precum Burebista şi Decebal , au constituit un puternic stat centralizat. Pe baza unor certe adevăruri istorice susţinute de arheologie, unii geografi ca Ion Simionescu şi istorici ca Nicolae Iorga, Constantin C.Giurescu, A.D.Xenopol şi alţii, au demonstrat că unitatea geografică a teritoriului românesc a influenţat în mod hotărâtor unitatea dintotdeauna a românilor. În antichitate, statul geto-dac a ajuns la o perioadă de înflorire economică şi militară în timpul regelui Decebal (anii 86-106). Acest nivel de dezvoltare economică şi militară a permis geto-dacilor să opună vreme îndelungată o puternică rezistenţă expansiunii Imperiului Roman, care sub conducerea împăratului Traian, după un război sângeros purtat între anii 101-102, 105-106, învingând rezistenţa îndârjită a geto-dacilor, a cucerit Dacia transformând-o în provincie romană. Odată cucerită, Dacia a fost colonizată cu bărbaţi aduşi din toate părţile Imperiului Roman. Concomitent cu aducerea acestor colonişti, în această nouă cucerire care constituie o provincie de frontieră a Imperiului Roman, au fost aduse importante forţe militare, vestitele Legiuni romane. Imediat a început, în felul obişnuit de romani, un amplu proces de romanizare, proces care a continuat şi după retragerea administraţiei şi armatei la sud de Dunăre, începând cu 271-275, sub împăratul Aurelian, deoarece, aşa cum s-a dovedit, au fost retrase doar legiunile şi administraţia, rămânând pe loc populaţia băştinaşă împreună cu coloniştii, dată fiind ocupaţia agricolă a acestora. În timpul stăpânirii romane, s-a produs un proces de romanizare a populaţiei de origine geto-dacică, în urma căruia a rezultat un popor nou (sinteza daco-romană) care se va numi poporul român, un popor înrudit cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii, popoare de origine latină.

Peste acest popor român de origine latină, după anul 275, au început valurile popoarelor migratoare care s-au succedat vreme de câteva sute de ani, timp în care românii au fost nevoiţi să se retragă din calea invadatorilor în munţi şi în codri, organizându-se în formaţiuni mici conduse de cnezi şi voievozi, plătind de cele mai multe ori tribut invadatorilor. În secolele X-XIII s-au organizat pe teritoriul fostei Dacii formaţiuni statale mărunte numite ducate, cnezate, voievodate care au stat la baza apariţiei celor trei state feudale româneşti, Ţara Românească (Muntenia), Moldova şi Transilvania. Înconjurate de la începutul apariţiei lor de vecini puternici şi dornici să-şi extindă stăpânirea, cele trei ţări române au avut încă de la început de luptat împotriva tendinţelor de cucerire ale vecinilor. Românii din Transilvania au luptat în secolele X-XIII cu regatul Ungariei până când Transilvania s-a organizat ca stat autonom condus de un voievod vasal regelui Ungariei, fapt ce a permis colonizarea Transilvaniei cu secui şi saşi. Populaţia colonizată a fost organizată într-o uniune sacră denumită „Unio Trium Nationum”, românii fiind excluşi de la treburile politice ale Principatului. Biserica ortodoxă românească a fost scoasă în afara legii, iar dreptul de stăpânire al pământului era recunoscut de regele Ungariei numai celor care făceau dovada fidelităţii faţă de coroană, iar în actele oficiale ale regatului, Transilvania a luat denumirea de Ardeal de la ungurescul Herdele. Celelalte două entităţi statale româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească au fost supuse expansiunii otomane care urmărea să se extindă spre centrul Europei. Un şir de voievozi munteni şi moldoveni ca Mircea cel Bătrân (1386-1418), Vlad Ţepeş (1448-1476), Ştefan cel Mare (1457-1504), Ion Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul (1593-1601) au purtat sângeroase războaie pentru stăvilirea năvălirii otomane. În cele din urmă, încheind unele tratate cu Poarta Otomană, denumite Capitulaţii învoindu-se să plătească un tribut, în schimbul respectării autonomiei. Singurul teritoriu românesc ce a fost cucerit de turci şi transformat în paşalâc a fost Dobrogea care după 1417 a fost transformată în paşalâc, şi care avea să revină la patria mamă în 1878, după războiul de independenţă.

Voievodatul românesc al Transilvaniei, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1446-1456), a dus lupte pentru respingerea oştilor otomane obţinând o importantă victorie în bătălia de la Belgrad în anul 1456. Dar , în urma bătăliei de la Mohaci din anul 1526, Ungaria a fost învinsă de turci şi transformată în Paşalâcul Budei. Transilvania va deveni principat autonom vasal Imperiului Otoman aşa cum erau şi cele două ţări române din afara arcului carpatic, Ţara Românească şi Moldova.

Originea etnică comună, limba, religia creştin-ortodoxă comună, obiceiurile şi datinile comune au făcut ca românii să aspire în permanenţă la unitate statală, dar şi pentru a se putea apăra de cuceririle străine. Această aspiraţie spre unitate statală a românilor s-a manifestat permanent, afirmaţiile fiind făcute de cronicari şi puse prima dată în evidenţa în mod sistematic de acţiunile voievodului Ţării Româneşti, Mihai Viteazul, care la 1600 a reuşit să unească cele trei ţări române sub domnia sa. Capitala statului înfăptuit de marele voievod a fost stabilită la Alba-Iulia, în centrul Transilvaniei, oraş ce va deveni ca şi Mihai Viteazul simbol al unităţii românilor. Faptul acesta, crearea unui stat românesc centralizat, a nemulţumit profund Imperiul Habsburgic şi pe cel Otoman care au pus la cale lichidarea acestuia. În anul următor, la 1601 în luna august, ilustrul domn unificator Mihai Viteazul a fost asasinat mişeleşte pe Câmpia Turzii, în urma unui complot pus la cale de Imperiul Habsburgic. Fapta marelui voievod a trasat însă un adevărat program de unitate naţional-statală pentru generaţiile următoare. În anii care au urmat, datorită slăbirii Imperiului Otoman, s-au ridicat două mari puteri cu pretenţii de cucerire a ţărilor române, Austria şi Rusia. Cuceririle teritoriale pe seama ţărilor române se ţin lanţ: în anul 1691, Transilvania a fost cucerită de Austria, care în 1775, printr-o viclenie a cucerit şi nordul Moldovei pe care‑l va denumi Bucovina. Rusia nu va rămâne mai prejos şi tot prin intrigi şi înşelăciune a reuşit să smulgă Moldovei partea dintre Prut şi Nistru pe care o va denumi Basarabia. Faptul se petrece în anul 1812, în urma unui război ruso-turc.

După 1812, românii au desfăşurat o permanentă activitate de afirmare naţional-statală urmărind înlăturarea dominaţiei străine, recuperarea teritoriilor care le fuseseră luate de habsburgi şi otomani şi pentru crearea unui stat unitar propriu. Forţele lor militare puţin numeroase nu le puteau permite românilor în noile condiţii să realizeze acest deziderat de unificare statală şi din acest motiv lupta s-a mutat în domeniul diplomatic şi religios. În anul 1791 învăţatul român transilvănean Inoghentie Micu Klain a elaborat un program de emancipare a naţiunii române, cunoscut sub numele de Supples Libellus Vallahorum.

Voievodul moldovean Dimitrie Cantemir, dezbate şi el în lucrarea sa, "Hronicul vechimii romano-moldovenilor", lucrare apărută în 1717, Gheorghe Şincai în lucrarea „Hronicul românilor şi a mai multor neamuri” apărută în anul 1808 şi Petru Maior în "Istoria pentru începutul românilor în Dacia" apărută în anul 1812, tratează aceeaşi problemă a unităţii naţional statale româneşti. Mişcări sociale de mare amploare ca Răscoala din 1784 condusă de Horea, Cloşca şi Crişan şi cea condusă de Tudor Vladimirescu din anul 1821, dar îndeosebi Revoluţia de la 1848, desfăşurată în cele trei ţări române, au pus hotărât problema unităţii naţionale a românilor. A rămas simbolică Marea Adunare Naţională din 3-5 martie 1848 desfăşurată pe Câmpia Libertăţii de lângă Blaj, unde românii din Transilvania au spus hotărât „vrem să ne unim cu ţara”. Ţara Română la data aceea se născuse numai în mintea iluştrilor luptători pentru unire: Gh.Şincai, Petru Maior, Simion Bărnuţiu, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza. Lupta românilor pentru unitate naţională nu a putut fi stăvilită cu toate măsurile luate de cele trei imperii vecine: Habsburgic, Rus şi Otoman. Această luptă a crescut în intensitate luând o adevărată dimensiune europeană. Dorinţa de unire a românilor a fost făcută cunoscută Europei de către revoluţionarii din ţările române în timp ce luptau pe baricadele Revoluţiei franceze în anul 1848. Evenimentele favorabile încep pentru noi românii după 1853 când o puternică coaliţie de state europene formată din: Imperiul Otoman, Anglia, Franţa şi Regatul Piemontului se angajează în lupta împotriva Imperiului Rus, când armata rusă este învinsă, ruşii fiind siliţi să ceară pace. În anul 1856 are loc la Paris, Congresul de pace, unde pentru prima dată s-a pus şi problema celor două principate române, Moldova şi Ţara Românească. Congresul a stabilit ca cele două ţări române să fie luate de sub protectoratul Rusiei şi să fie trecute sub garanţia celor şapte mari puteri europene. Conferinţa marilor puteri europene, ţinută la Paris în anul 1858, a hotărât convocarea în Moldova şi Ţara Românească, a unor adunări ad-hoc numite Divanuri ad-hoc care trebuiau să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări Moldova şi Tara Românească. Congresul de pace de la Paris a mai hotărât ca Rusia să cedeze Moldovei trei judeţe din sudul Basarabiei, pe care Rusia le ocupase în 1812. Întrunite la Iaşi şi la Bucureşti, Adunările ad-hoc au hotărât Unirea celor două principate Moldova şi Ţara Românească, într-un singur stat sub numele de Principatele Unite, care să fie conduse de câte un guvern şi care aveau o Adunare Legiuitoare, iar o comisie urma să elaboreze legile de interes comun. Alegerile s-au desfăşurat pe 5 ianuarie 1859, în Moldova la Iaşi şi pe 24 ianuarie 1859 la Bucureşti. Profitând de lipsa de precizie cu privire la persoana domnului, Adunarea electivă a Ţării Româneşti a ales ca domn tot pe Alexandru Ioan Cuza. Această dată a devenit ziua Unirii Principatelor Române, ziua făuririi statului naţional român modern. Această unire a fost recunoscută după multe ezitări de către marile puteri, dar numai pe perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza. În timpul domniei lui Cuza s-au înfăptuit un şir de reforme: reforma agrară, secularizarea averilor mănăstireşti, reforma învăţământului, unificarea celor două armate etc. Aceste reforme au transformat Principatele Unite într-un stat modern. Îndeplinindu-şi mandatul, Alexandru Ioan Cuza a abdicat în luna februarie 1866, în locul său fiind adus principele Carol de Hohenzollern care provenea din familia domnitoare a Prusiei. Acest act s-a înfăptuit la dorinţa oamenilor politici români care urmăreau consolidarea unirii şi pregătirii condiţiilor pentru obţinerea independenţei.

În anul 1874 a fost ridicată în Bucureşti statuia lui Mihai Viteazul, simbolizând dorinţa de unire a tuturor românilor. În anul 1867 a luat fiinţă Societatea Academică Română, transformată în scurt timp în Academia Română, organism ştiinţific ce reunea oamenii de frunte ai ştiinţei şi culturii atât din ţară, cât şi din provinciile româneşti ce se aflau sub ocupaţie străină. La 9 mai 1877, România şi-a proclamat independenţa de stat, independenţa care a fost consfinţită apoi pe câmpul de luptă de armata română alături de armata rusă în războiul ruso-turc. La sfârşitul războiului, Dobrogea, vechi teritoriu românesc dintre Dunăre şi Marea Negră, prin Congresul de pace de la Berlin din 1878, a fost acordat României, iar Rusia a anexat cele trei judeţe din sudul Basarabiei împreună cu gurile Dunării, teritoriu care fusese dat României prin Tratatul de pace de la Paris în 1856. Ca urmare a acestui fapt teritorial, relaţiile României cu Rusia s-au deteriorat brusc. În aceste condiţii România a fost nevoită să semneze în anul 1883 Tratatul de alianţă politico-militară cu Puterile Centrale, Germania, Italia şi Austro-Ungaria, care prevedea ajutor reciproc în cazul unui atac neprevăzut din partea unei alte puteri, tratat ce a creat multe nemulţumiri în rândul unor oameni politici, care considerau că regele Carol I a greşit faţă de români, abandonând interesele României faţă de românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, provincii care se aflau sub stăpânirea Austro-Ungariei devenită aliată. În realitate, atât regele cât şi Guvernul de la Bucureşti continuau să-l sprijine, dar în forme discrete pentru a nu crea suspiciuni din partea Germaniei şi Austro-Ungariei. În anul 1890 s-a creat la Bucureşti Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor, organizaţie din care făceau parte personalităţi de frunte ale vieţii culturale şi politice româneşti care sprijineau mişcarea de emancipare a românilor aflaţi sub ocupaţie străină, fapt pe care nu şi-l putea permite Guvernul României de atunci. Situaţia românilor din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat s-a agravat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deoarece Rusia a promovat în Basarabia o politică de rusificare forţată interzicând orice formă de manifestare politică şi culturală a românilor. În Bucovina, Imperiul Austro-Ungar ducea de asemenea o politică de denaţionalizare, colonizând aici germani, evrei, ukrainieni, polonezi şi ruteni.

În 1867, în urma încheierii pactului dualist realizat la Viena şi Budapesta, Imperiul Habsburgic devine Imperiul Austro-Ungariei, împăratul devine în acelaşi timp şi rege al Ungariei. Prin acelaşi pact, Transilvania, pentru prima dată, este încorporată Ungariei, ceea ce a dus la pierderea identităţii Principatului, a identităţii sale administrative urmată de o politică de maghiarizare forţată, fapt ce i-a nemulţumit profund pe români. În urma acestui eveniment, românii încep o luptă dârză împotriva asupritorilor, împotriva Pactului dualist şi în documentul intitulat „pronunciament” elaborat la Blaj în anul 1868, şi-au exprimat deschis hotărârea de a lupta în spiritul principiilor proclamate în 1848, la Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii.

În februarie 1869 s-a înfiinţat Partidul Naţional al românilor din Banat şi Ungaria, iar în martie s-a înfiinţat Partidul Naţional al românilor din Transilvania. Aceste două partide aveau să se unească în anul 1881 sub numele de Partidul Naţional Român.

Tinerii din Basarabia, aflată sub ocupaţie rusească, treceau graniţa pentru a urma cursurile Universităţii de la Iaşi, după care, întorşi în provincia natală deveneau promotori ai luptei pentru unitate naţională în care scop au început să editeze şi publicaţii în limba română. În Bucovina a fost înfiinţată în anul 1871, o societate numită „România jună” care a început să desfăşoare multiple activităţi culturale şi politice. În acel an 1871, a fost sărbătorită la Putna, împlinirea a 400 de ani de la zidirea Mânăstirii Putna, cu care prilej a fost evocată personalitatea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, sărbătoare la care au participat circa 3.000.000 de români din Bucovina, Transilvania şi Regatul României. Venise şi rândul românilor din Bucovina să aibă propriul lor partid politic. Astfel, în 1892 s-a înfiinţat la Cernăuţi Partidul Naţional Român din Bucovina.

În acest stadiu de organizare politică a românilor din afara frontierelor statului român, cu partide naţionale în toate provinciile româneşti, a luat fiinţă aşa numita „Mişcare memorandistă”. În anul 1882, Partidul Naţional Român a redactat un Memorial tipărit în patru limbi (română, maghiară, germană şi franceză) prin care opinia publică şi oamenii politici din Europa erau informaţi pe larg despre condiţiile create românilor în urma aplicării Pactului dualist. Acţiunea a fost reluată zece ani mai târziu, în 1892, printr-un alt document numit „Memorandum” tipărit în cinci limbi (română, maghiară, germană, franceză şi italiană). Memorandumul făcea o amănunţită analiză istorică, juridică, politică, administrativă şi culturală a situaţiei românilor din Transilvania, care se constituia ca un adevărat act de acuzare a guvernului maghiar. Documentul preciza că românii din Transilvania nu au renunţat şi nu vor renunţa la identitatea lor naţională şi că erau hotărâţi să lupte pe mai departe pentru drepturile lor politice, economice, culturale etc. Ca urmare, guvernul maghiar a deschis un proces semnatarilor Memorandumului în fruntea cărora se afla Ion Raţiu, preşedintele Partidului Naţional Român din Transilvania. Fruntaşii memorandişti au fost condamnaţi la mulţi ani de temniţă, fapt ce a dat naştere la o amplă mişcare de solidaritate cu cei arestaţi, mai ales în Transilvania şi Banat, dar şi în multe ţări europene. În felul acesta, opinia publică europeană a luat cunoştinţă despre situaţia grea în care se aflau românii din Transilvania şi despre abuzurile pe care le săvârşeau autorităţile maghiare.

Românii din ţara liberă nu puteau rămâne nepăsători la situaţia în care se aflau fraţii lor din Transilvania. Autorităţile de la Bucureşti au organizat în capitală o expoziţie denumită „Expoziţia Naţională a României” care a fost vizitată de un mare număr de români din afara graniţelor Regatului României, care au fost impresionaţi de progresele înregistrate în cei 40 de ani de domnie ai regelui Carol I. Vizitarea expoziţiei de la Bucureşti de către acest mare număr de români din afara ţării s-a transformat într-o mare solidaritate românească, entuziasmul românesc fiind relatat pe larg de Valeriu Branişte în ziarul „Românul” din acele zile. Expoziţia a sporit prestigiul Regatului României, prestigiu ce avea să exercite o mare influenţă asupra românilor aflaţi sub ocupaţie străină, astfel că dorinţa de unire a acestora cu ţara liberă a devenit tot mai puternică. La cultivarea sentimentului naţional o mare contribuţie şi-a adus-o istoriografia prin publicarea unor lucrări de sinteză.

Colecţia de documente Eudoxiu Hurmuzachi, conţinând 45 de volume, cuprinde peste 6000 de documente, culese în urma consultării arhivelor de istorie de la Viena, referitoare la istoria Moldovei şi Ţării Româneşti din sec. XIII până în sec. XIX, precum şi relaţiile diplomatice ale Principatelor cu vecinii între anii 1198-1851.

Teodor Codrescu (1819 – 1891) publica la Iaşi colecţia de documente istorice „Uricarul” în şase volume.

A.D. Xenopol (1847 – 1920), consultând documentele istorice din ţară şi străinătate, publică istoria românilor în contextul larg al istoriei popoarelor vecine. Prima ediţie apare la Iaşi în 10 volume între anii 1898-1911, a doua ediţie apare tot la Iaşi, iar a treia apare la Bucureşti între anii 1925-1932, în 14 volume.

Nicolae Iorga (1871 – 1940) publică istoria românilor în 10 volume, precum şi alte documente istorice: istoria românilor prin călătorii, istoria românilor în chipuri şi icoane, istoria bisericii ortodoxe-române, istoria comerţului românesc, istoria românilor din Ardeal şi Ţara Ungurească şi altele.

Constantin C. Giurescu (1901 – 1977) publică istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până azi şi altele.

În România modernă, istoria a devenit un obiect de studiu de larg interes, fiind introdusă în programele şcolare de toate gradele inclusiv în învăţământul militar, iar la Şcoala Superioară de Război istoria a fost predată în perioada interbelică de către profesorii Nicolae Iorga şi Gheorghe Brătianu.

În Regatul României literatura şi artele cunoscuseră o mare dezvoltare. Se afirmaseră mari personalităţi ca: Mihail Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu, pictorul Nicolae Grigorescu, muzicianul, dirijorul, compozitorul şi interpretul George Enescu. La începutul secolului al XX-lea, relaţiile dintre România şi Austro-Ungaria s-au răcit ca urmare a tratamentului la care erau supuşi românii din Transilvania, Banat şi Bucovina. În acelaşi timp s-a produs o apropiere a României faţă de Rusia care se arăta dispusă a sprijini acţiunile României pentru dobândirea teritoriilor româneşti ale Transilvaniei Banatului şi Bucovinei. În 1914 a avut loc la Constanţa vizita ţarului Rusiei. Discuţiile avute cu acest prilej între ţarul rus şi regele Carol I au adus în prim plan relaţiile româno-ruse. La data de 15/28 iunie 1914 s-a produs la Sarajevo atentatul in care si-au pierdut viata prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, arhiducele Ferdinand şi soţia acestuia, eveniment care a constituit pretextul pentru izbucnirea Primului Război Mondial. La numai o lună de la producerea atentatului de la Sarajevo, Austro-Ungaria avea să declare război Serbiei considerată vinovată de producerea atentatului, deoarece atentatorul era un naţionalist sârb. La izbucnirea războiului ,România a fost atenţionată că are obligaţia să-şi respecte angajamentele asumate prin Tratatul de alianţă pe care-l semnase cu Austro-Ungaria, Germania şi Italia.Oamenii politici români considerând că Serbia fusese provocată, au refuzat să dea curs cererilor adresate ţării de către Tripla Înţelegere (Germania,Italia şi Austro-Ungaria).       Contrar dorinţei regelui Carol I, care cerea să fie respectat tratatul, România şi-a declarat neutralitatea. Venise timpul ca România să se angajeze în acest război în conformitate cu interesele sale naţionale pentru eliberarea românilor aflaţi sub stăpânirea Austro-Ungariei. Dar România avea de dobândit şi teritoriul Basarabiei şi eliberarea fraţilor aflaţi sub stăpânirea Rusiei. Analizând atât interesele naţionale, cât şi şansele victoriei celor două coaliţii aflate în conflict, oamenii politici români în frunte cu primul ministru Ion I. C. Brătianu, au dus tratative secrete cu puterile Antantei (Franţa, Anglia, Rusia) cu care au încheiat o Convenţie politică prin care i se reconstituiau României drepturile istorice asupra teritoriilor locuite de români din cuprinsul Austro-Ungariei. Pe baza acestei Convenţii politice a fost încheiată şi o Convenţie militară care prevedea modul cum va participa armata română la operaţiunile militare alături de forţele Antantei. Hotărârea luată de regele Ferdinand şi primul ministru Ion I. C. Brătianu, aprobată de Consiliul de Coroană, era în deplin acord cu dorinţa opiniei publice româneşti. Cea mai mare parte a oamenilor politici români şi masele populare din România aşteptau de mult momentul pentru a veni în sprijinul fraţilor aflati sub ocupaţie străină. Cu un entuziasm nemărginit, masele populare, militarii de toate gradele au trăit cu ochi plini de bucurie momentul eliberării celor aflati in afara hotarelor tarii. Nichifor Crainic trăitor al momentului intrării României în război, care în Bucureşti era marcat prin dangătele clopotelor tuturor bisericilor, adresându‑se prietenului său spunea: „Sună învierea neamului nostru Mihail Procopie. Atât am izbutit a zice şi am izbucnit în lacrimi”[1]. Evenimentele se succedau cu repeziciune: la 15/28 august armata română trecând Carpaţii începea lupta pentru eliberarea fraţilor din Transilvania; la 16/29 august trupele române intrau în Braşov; la 17/30 august Germania declara război României; la 19 august/1 septembrie Bulgaria declara război României, urmează la scurtă vreme  înfrângerea trupelor române pe frontul de sud la Turtucaia şi, ca urmare a atacului trupelor bulgare din sud, ofensiva trupelor române din Transilvania a fost oprită.

Puterile Centrale au adus în Transilvania forţe numeroase pentru a trece la ofensivă, printre care şi Armata a VI-a germană comandată de generalul Falkenhain. Această armată avea în compunerea sa Corpul Alpin, special instruit pentru acţiuni de luptă în teren muntos. La 20 septembrie/3 octombrie, forţele Puterilor Centrale dezlănţuie ofensiva, urmărind ruperea apărării trupelor române în zona trecătorilor prin Munţii Carpaţi. O primă încercare de rupere a apărării trupelor noastre a fost cea de la trecătoarea Oituz la 28 octombrie pe care ostaşii români sub comanda generalului Eremia Grigorescu reuşesc s-o oprească, duşmanul fiind respins pe vechea frontieră în munţi. La data de 3 octombrie/13 noiembrie au început două acţiuni ofensive, una în zona trecătorii Predeal şi alta în zona trecătorii Bran-Rucăr, ambele fiind oprite de armata română la data de 10/23 noiembrie, respectiv la data de 15/28 noiembrie. Între 3/16 noiembrie şi 14/27 noiembrie armatele germano-austro-ungare au desfăşurat o puternică ofensivă pe văile Oltului şi Topologului reuşind să cucerească Râmnicul Vâlcea la 12/25 noiembrie şi Curtea de Argeş la 14/27 noiembrie. Pe alte sectoare ale frontului au loc evenimente la fel de îngrijorătoare. Între 6/19 şi 8/21 octombrie trupele germane-bulgare desfăşoară o puternică acţiune ofensivă în Dobrogea, unde rezistenţa trupelor noastre a fost străpunsă ocupând oraşul Constanţa. Între 10/23 şi 16/29 octombrie se desfăşoară prima bătălie de la Jiu, unde ostaşii români de sub comanda generalului Dragalina resping ofensiva inamicului. La începutul lunii noiembrie are loc a doua încercare de a rupe apărarea trupelor române în Pasul Oituz, dar ofensiva este din nou respinsă.

Între 29 octombrie/11 noiembrie şi 4/17 noiembrie are loc cea de a doua bătălie de la Jiu, în urma căreia apărarea trupelor noastre a fost ruptă şi trupele inamicului pătrund în Câmpia Olteniei. La 23 noiembrie/6 decembrie trupele duşmanului au ocupat Bucureştiul care a fost declarat oraş deschis pentru a evita distrugerile. În semn de protest faţă de această predare fără luptă, parte dintre ofiţerii români şi-au frânt săbiile şi le‑au aruncat simţindu-se dezonoraţi. Comandamentul român a încercat, în ultima parte a anului 1916, două acţiuni îndrăzneţe, ambele s‑au terminat însă nefavorabil pentru trupele noastre. Este vorba de aşa numita „Manevră de la Flămânda”, după numele localităţii în zona căreia se execută, şi o alta denumită „Bătălia pentru Bucureşti". Manevra de la Flămânda s‑a desfăşurat între 18 septembrie/10 octombrie şi 22 septembrie/5 octombrie 1916 şi avea ca scop atacarea în flanc şi spate a grupării de forţe a Puterilor Centrale  înainte ca aceasta să treacă Dunărea. Manevra a fost concepută de generalul Alexandru Averescu, comandant care se bucura de un mare prestigiu. Pentru îndeplinirea misiunii, generalului Averescu i s-au pus la dispoziţie o grupare de forţe de 17 divizii, adică mai mult de ½ din totalul forţelor de care dispunea Comandamentul român, şapte divizii ce proveneau de la Armata a III-a şi alte zece divizii (şase române şi patru ruse proveneau de la Armata de Dobrogea). Incepută sub bune auspicii, temeinic pregătită, nu a dat rezultatele aşteptate din mai multe motive la care s-a adăugat şi vremea nefavorabilă, o mare furtună cu ploi mari a dus la creşterea debitului Dunării rupând podul de vase construit peste Dunăre, şi cu mare greutate au fost recuperate trupele care trecuseră fluviul. Manevra a fost abandonată.

Bătălia pentru Bucureşti (sau Bătălia de pe Argeş-Neajlov cum o găsim consemnată în unele documente) a avut loc între zilele 15/28 noiembrie şi 20 noiembrie/3 decembrie 1916. Pentru această bătălie Comandamentul român a constituit o grupare de forţe denumită Grup de Armate puse sub comanda generalului Constantin Prezan compus din Armata I., Grupul Apărării Dunării şi o Grupare de manevră compusă din trei divizii de infanterie şi una de cavalerie. Începută cu şanse de izbândă, pe timpul desfăşurării însă ordinul comandantului Grupului de Armate transmis prin curier a căzut în mâna inamicului care, descifrând intenţiile Grupului de Armate român, a trecut la măsuri de contracarare. În urma acestor încercări nereuşite de a opri ofensiva inamicului, Comandamentul român a dat ordin de retragere generală spre est. Retragerea s-a executat sub protecţia unor ariergărzi care au dat posibilitatea forţelor principale ca odată ajunse în sudul Moldovei să treacă la organizarea unui puternic aliniament de apărare între Carpaţii de Curbură şi Dunărea maritimă. Între timp, guvernul şi autorităţile centrale fuseseră mutate la Iaşi, acesta devenind în ultima parte a anului 1916, capitala ţării.

În prima jumătate a anului 1917, în Moldova s-a desfăşurat un amplu proces de reorganizare şi instruire a armatei precum şi de completare cu armament, muniţii şi alte materiale de război. Aceasta s-a făcut cu sprijinul aliaţilor noştri în deosebi cu sprijinul Franţei. Armata română reorganizată, la care s-a adăugat şi grupul de voluntari transilvăneni şi bucovineni proveniţi din prizonierat din Rusia, în vara anului 1917, au reuşit să oprească ofensiva armatelor Puterilor Centrale şi să obţină însemnate victorii în bătăliile de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, dând peste cap planul inamicului de a scoate din luptă România şi de a înainta spre Ucraina. Pierderile României în anii războiului a fost deosebit de mari. La o populaţie de 7.500.000, s-au înregistrat un număr de circa 800.000 (morţi, răniţi şi dispăruţi), atât din rândul militarilor, cât şi din rândul populaţiei civile. Cu toate sacrificiile făcute, victoriile obţinute de armata română nu au putut fi valorificate datorită faptului că Rusia a încheiat la Brest-Litovsk tratatul de pace cu Puterile Centrale. România, rămasă singură în faţa duşmanului a fost nevoită să încheie pacea separată cu Germania şi Austro-Ungaria. În aceste condiţii lupta pentru Unitate Naţională a fost continuată pe plan extern. Mulţi oameni politici şi de cultură români între care: Simion Mandrescu, Nicolae Filipescu, Nicolae Titulescu, Take Ionescu, Vasile Stoica, Octavian Goga, Vasile Lucaciu şi alţii au desfăşurat o intensă activitate de propagandă în favoarea Unirii, în Franţa, Elveţia, S.U.A. făcând cunoscute opiniei publice internaţionale aspiraţiile fundamentale ale românilor, drepturile legitime pe baza cărora doresc înfăptuirea unui deziderat de veacuri – UNIREA TUTUROR ROMÂNILOR într-un singur stat. În ciuda greutăţilor întâmpinate, generate de schimbările intervenite în situaţia internaţională, anul 1918 a marcat o etapă nouă, decisivă în lupta românilor pentru realizarea Marii Uniri. Dorinţa aceasta fierbinte de Unitate Naţională a dat naştere la un profund proces revoluţionar cu caracter progresist în toate provinciile româneşti. In condiţiile prăbuşirii Imperiilor Rus şi Habsburgic, prin adunări plebiscitare organele reprezentative ale Basarabiei, la 27 martie/9 aprilie, Bucovinei, la 15/28 noiembrie, Transilvaniei, la 1 decembrie 1918 şi-au declarat Unirea cu patria mamă România


 

27 alte produse in aceeasi categorie: