Autori

Autori care au publicat la Editura Rovimed Publishers

Monografia satului Turluianu, comuna Beresti-Tazlau, judetul Bacau. Istorie regasita. Turluianu de la 1850 la 2000 


Monografia satului Turluianu, comuna Beresti-Tazlau, judetul Bacau. Istorie regasita. Turluianu de la 1850 la 2000 


47,25 lei cu TVA

0234.537.441
0740.429.533

Luni - Vineri » 09:00-16:00
  • Autor(i): Cozma Ioan
  • An aparitie: 2014
  • ISBN: 978-606-583-475-0
  • Pagini: 172

 

PREFAŢĂ

 

            Anul 1965, pe când făceam primii paşi la Bereşti-Tazlău, ne trimite mai curând la întâlnire cu, pe atunci, elevul Ioan Cozma, din clasa a VIII-a, decât la decesul lui Gheorghe Gh. Dej, liderul comunist de atunci, al cărui nume ne trezeşte şi astăzi frisoane. Aveam să aflu că Jean Cozma, cum îl vom numi de acum încolo, a urmat cursurile liceale la Moineşti, pe atunci centru de raion, unde se născuseră Tristan Tzara, Solomon Silberman, devenit prozatorul Alexandru Sever, renumitul doctor Moses Rosen,  şef-rabinul Comunităţii Evreilor din România, dar şi scriitorul Al. Gh. Doinaru, amintit fie şi numai pentru că pe al său mormânt s-ar fi aflat inscripţia: „Aici, zace scriitorul Al. Gh. Doinaru, şi în urmă-i trist ramâne damingeana  şi paharu“. Aşa se face că următoarea întâlnire (surpriză) avea să aibă loc în cancelaria şcolii din Turluianu, unde pentru a ajunge de la Bereşti-Tazlău, satul de baştină al, pe atunci, profesorului Jean Cozma, trebuia să te echipezi cu două rânduri de încălţăminte: una pentru a frământa noroiul de pe aşa zisul drum, alta pentru a intra la clasă. O asemenea aventură, fericită doar astăzi când o evocăm, ne trimite la romanul „Aşa s-a călit oţelu“, al scriitorului Nicolae Ostrovski.

Pentru lectorul de astăzi al acestor rânduri, prezenţa absolventului de liceu de cultură generală la catedră, şi unde mai pui, de-a dreptul profesor, e de neînţeles. Pentru învăţători şi educatori, mai treacă-meargă, erau licee pedagogice. Explicaţia constă în lipsa cadrelor didactice calificate, în localităţile uitate de lume şi fără mijloace de transport, cum era pe atunci şi satul Turluianu. E greu de înţeles astăzi că de la Sănduleni sau Tescani se venea numai pe jos (ambele localităţi fiind, cum s-ar zice, la şosea). Onest cum îl ştim din amintitele întâlniri, Jean Cozma a simţit că trebuie să dea ceva înapoi, acelora din rândul cărora plecase, obicei de când lumea, dacă întoarcem privirile memoriei până, hăt, spre Spiru Haret.

Monografia ce ne-a somat să cochetăm din nou cu tastele computerului e precedată de acea „istorică“ dedicată satului Bereşti-Tazlău, pe atunci şi acum centrul comunei (Editura Egal Bacău, 2008). „Trecător“ prin aceste meleaguri, mărturisesc fără tăgadă, că n-am răsfoit-o, ci am parcurs-o cu luare aminte. Cu preotul Ion Goagă, ca şi cu fiul acestuia, Costel, asistent medical, nu puţine au fost partidele de poker la care ne întâlneam, al patrulea la masă fiind mai întotdeauna, regretatul, ca şi aceştia, Gheorghe Niţu, zis Biluţă, pe atunci medic de circă în comună (cu autorul învăţam şah), cărţile de joc neîmpiedecându-ne să recurgem şi la acelea în care părintele era reprezentat, aşa cum autorul acestei monografii va reveni, în cea dedicată satului Turluianu. Dintr-o, să-i zicem fericită întâmplare, nici Tescanii de atunci şi de astăzi nu ne sunt străini, un motiv în plus de a parcurge cu cel mai mare interes şi „file de monografie“ ale aceluiaşi Jean Cozma, publicată la aceeaşi editură, în anul următor, cu nedisimulată empatie. Am privit întotdeauna  ̶  aşa cum o face autorul  ̶  Tescanii cu o mare admiraţie, fie ca o veşnică admiraţie pentru neamul rosetteştilor, sau cu evlavie pentru George Enescu, despre care se spune că ar fi găsit nişte note muzicale pe malul Tazlăului. Nu rareori au fost dăţile când am intrat în şcoala acestui sat, găzduită pe atunci de conacul familiei Rosetti, apoi centru de cultură şi muzeu, unde l-am întâlnit pe dascălul de limba şi literatura română Ticu Leca, fie-i  ţărâna uşoară!, cel care-l cunoscu-se pe Enescu, un eminent profesor, şi un subtil muzician, corurile pregătite şi dirijate de acesta fiind de referinţă. Domnul Ticu Leca, de care pomeneşte şi           Jean Cozma, fiind pentru mine, cel mai important OM pe care l-am întâlnit în viaţă şi, crediţi-mă, n-au fost puţini … Cunoscându-l pe autor, aşa cum însuşi susţine, m-am întrebat de unde asemenea preocupări …?! Aveam să aflu parcurgând acele sumare date biografice, intitulate: „Date despre autor“, aşa cum, cu zgârcenie, divulgă câteva trepte care au răspuns curiozităţii noastre, pe care ţi le transmit şi ţie cititorule, despre care în cursul întâlnirilor noastre n-a divulgat mare lucru. Am aflat astfel că, după liceu şi scurta perioadă profesorală la Turluianu, monograful nostru urmase cursurile Academiei Militare a Trupelor Terestre şi devenise  ofiţer topo-geodez, în anul 1975 şi, veşnic nemulţumit îşi va continua studiile în cadrul Universităţii din Cluj, unde, interesat să descifreze instrucţiunile de „colaborare“, cu celebrele computere, din acea epocă (cele de tip „Felix-C“), obţine licenţa în cibernetică economică.

            Dacă până aici preocupările sale de calificare la înalt nivel păreau a fi mers pe un curs obişnuit/firesc, revenirea în activitatea didactică în cadrul catedrei de „Topo-Geodezie“ a Şcolii Militare de Ofiţeri în Rezervă Bacău, unde aveam să ne reîntâlnim  în anul 1984, schimbă spre cinstea sa, datele problemei. În asemenea situaţii, în faţa D-lui colonel, locotenentul în rezervă (M.Ap.N.), care eram eu, nu face decât să ridice mâna la chipiu salutând reverenţios. Dacă mă aşteptam la performanţe profesionale, am fost şi am rămas surprins de preocupările sale editoriale, de care nu face, Doamne fereşte!, caz. N-am bănuit vreodată că mă voi reîntâlni, după încă trei decenii, meritul fiind exclusiv al său, cu fostul meu elev, coleg apoi pe plaiuri turluiene şi actualul camarad de arme în retragere şi, mai cu seamă, cu performanţele scriitoriceşti de faţă, precum n-am visat că drumul  Bereşti-Tazlău  ̶  Turluianu să-şi dea aere europene. Astfel spus: Jean Cozma  ̶  memorialist şi amintitul drum asfaltat!

Ne mutăm cu arme şi bagaje în cea de-a treia monografie,  „Istorie regăsită: Turluianu de la  1850 [la] 2000“, realizată sub egida aceluiaşi proiect, în speranţa că nu va fi şi ultima. După o „Prezentare generală“, din care nu lipsesc coordonatele geografice, vecinătăţi, căi de acces, etc,  forăm în adâncul documentaţiei privind istoricul satului, până la anii: 1462, 1628, 1659, unde îi întâlnim pe cei care dau numele satului Turluianu de astăzi (p.21), urmaşii lui Sima Turluianu, de pe Valea Turluiului, care cu timpul se stabilesc în satul Cernu-răzeşi                     (vezi Lupu Turluianu). Am admirat încă de la lectură, şi o facem în continuare, tratarea subiectului în asamblu, atât istoric, cât şi geografic, mărturie stând localităţile megieşe Turluianului, din care se detaşează, cu explicaţii, satul mai sus menţionat. În privinţa localizării, şi pe harta topografică (militară), autorul este la el acasă, evident prin profesie.

 După un asemenea parcurs, bazat pe o riguroasă bibliografie, autorul conchide: „Aşadar, iată de ce putem afirma că satul Turluianu este relativ nou (...), adică nu face parte dintre aşezările străvechi din comună sau împrejurimi …“ (p.33).  Afirmaţia este marcată cronologic, de  binemeritate concluzii precum: „ Prima atestare documentară, în anul 1850 (vezi schematismul misionarilor catolici, trimişi de la Vatican), …“ , apoi „recunoaşterea oficială în anul 1864“ (când comunei Bucşeşti, proaspăt înfiinţată, i se arondează spre administrare şi noul sat Turluianu),        „prima menţiune statistică, în Dicţionarul geografic al judeţului Bacău din anul 1895“ (ibidem),  „Următoarea menţiune datează din anul 1908, când are loc o nouă împărţire administrativ-teritorială, în urma căreia satul Turluianu este trecut în administrarea comunei Bereşti-Tazlău“, ş. a.

Nu este neglijată nici împroprietărirea lui Alexandru Ioan Cuza care, aminteşte autorul, a promulgat legea rurală, menită să astâmpere foamea ţăranului de pământ şi să desfiinţeze claca (boierescul) aşa cum nu se face a uita că după cel de-al Doilea Război Mondial, localnicii n-au ratat nici …colectivizarea, eveniment în faţa căreia Jean Cozma nu poate avea decât o perpetuă reţinere, ca să nu-i spunem, respingere (vezi cum a fost „lămurit“ propriul lui părinte să facă cerere de înscriere, „de bună-voie“, la colectiv (p.46).  

Odată cu istoricul şcolii (p.49), intrăm într-un domeniu mai apropiat preocupărilor noastre  ̶  în care intră atât  autorul, cât şi prefaţatorul. Faptul că prima şcoală primară (mixtă) s-a înfiinţat în anul 1920 ne era străin, nu şi că din lipsa elevilor, ca în prezent, s-a recurs la sistemul simultan, pe care l-am prins şi noi, pe atunci, tot la şcoala de pe Dealul Turluianu. Cu aceeaşi acribie, demonstrată şi în aceste pagini, suntem în posesia unor situaţii statistice  privind atât elevii, cât şi dascălii, sediile,  ş. a.  Autorului nu-i scapă faptul că prin Legea învăţământului din anul 1948, acesta devine „de stat, laic şi unitar“. Pe lângă riguroasele tabele sinoptice, pe care cititorul le va descoperi şi comenta, sunt citaţi dascălii  ̶  cum nu voi înceta să-i numesc şi eu pe slujitorii catedrei  ̶  nume care, în general ne sunt cunoscute, unele ca un vag ecou: pr. Ioan Th. Mazilu, Panait Codreț și Despina Condreţ (Goagă), Platon Ghidibaca, Gheorghe și Emilian Bărgăoanu, soţii Emil şi Maria Gabăr, Dumitru Rotaru, surorile Spataru, fiice ale satului, ş. a., însoţite de o binemeritată prezentare.

 Nu sunt omise nici sarcinile extraşcolare ale acestora: cultivarea maselor în vederea socializării agriculturii, completarea  registrelor  agricole, la care mai adăugăm recensămintele de toate  felurile (neplătite). Ne-a atras atenţia discuţia autorului în împrejurările în care din rândul aşa ziselor cadre didactice, nu puţini au fost aceia care, pentru o funcţie sau alte înlesniri, au făcut pact cu  „notabilităţile“, sau cum li se spunea pe atunci: „cozi de topor“. În anul şcolar 1960-1961, aminteşte colegul nostru, are loc generalizarea învăţământului de 7 ani, apoi prelungirea la 8 ani, prima promoţie fiind în amintitul an 1965. Într-un mai recent pomelnic al cadrelor didactice, am bucuria de a-l întâlni pe fostul coleg şi, îndrăznesc să spun, prieten, Mitică Bujor, prof. de istorie-geografie. Pe lângă o amintire şi preţuire perpetuă, astăzi îl întâmpinăm cu Dumnezeu să-l ierte şi   să-l odihnească unde toţi drepţii se odihnesc, pe adormitul robul său Dumitru, ca şi pe Nicolae Pepelea, de asemenea colegul nostru, din acea perioadă, mutaţi de la noi în corturile drepţilor, mult prea devreme. Iar din altul şi mai recent aflu de asemenea, că tot un director de şcoală la Turluianu, din perioada 1980-2006,  profesorul de matematică-fizică Alexandru Bobeică    s-a stins prematur din viaţă. La fel, îl întâmpinăm cu Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace. Dacă nu-mi erau străine unele informaţii de până aici, acelea care urmează, necondiţionat mă emoţionează. Numele fiecăruia dintre foştii colegi defilează pe retină cu înfăţişarea de atunci (graţie şi pozelor păstrate şi prezentate), astăzi, cu toţii de nerecunoscut. Nu lipsesc nici amintirile, filtrate prin sita amintirii, cu trăirile de atunci, evident plăcute.  De, eram tineri …

 Felicitări autorului pentru cele din urmă informaţii, din care nu lipsesc, în capitolul „ Biserica şi viaţa religioasă“, cele cu privire la: casa praznicală, refacerea bisericii, etc., neignorând nici realităţile lăuntrice de atunci şi de astăzi ce privesc Biserica romano-catolică şi Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, precum şi pe slujitorii bisericii, revenind cu alte informaţii pentru pr. Ion Goagă (poet), născut în anul 1895, leat cu Lucian Blaga şi Ion Barbu. Cunoscuta evlavie a autorului nu-i trece cu vederea nici pe slujitorii bisericii de astăzi, preoţii (tată şi fiu) Dragoş Popa şi Daniel Popa, în preajma cărora, la slujbă sau în alte ocazii, adesea zăboveşte.

Nu sunt neglijate nici capitolele dedicate „Tributului de jertfă al turluienilor pe câmpurile de luptă“, elementele specifice de etnografie în „Casa, portul, datini şi obiceiuri“, nelipsind nici „Oameni în memoria locului“. În acesta din urmă, dar nu ultimul capitol, prezentaţi fiind   PETRU SANDU, fiu al satului şi absolvent al Facultăţii de agricultură, coleg de generaţie cu Sandu Goagă, fiul amintitului preot Ion Goagă, absolvent la rândul său al Facultăţii de biochimie, care pe timpuri ne-a onorat cu o vizită, la Turluianu împreună cu soţia, rugâdu-l pe Dumnezeu să le  ierte păcatele, pe care şi cum le-o fi săvârşit. Tot aici autorul ne oferă prilejul să-l pomenim şi pe mai marele fiu al satului, din perioada 1957-1968, nimeni altul decât preşedintele Sfatului Popular al comunei Bereşti-Tazlău, IOAN  PRISECARU.

 Şi acum, în fine ultimul capitol, întoarce pagina spre prezent şi, Slavă Domnului! avem ce vedea: asfaltarea drumului Bereşti-Tazlău  ̶  Turluianu, balastarea uliţelor satului, iluminatul public care ne trezeşte imaginea cu lămpile cu gaz, din timpul nostru, containerele pentru colectarea deşeurilor menajere şi culmea!, transportul public: Turluianu  ̶  Bacău, Turluianu  ̶  Moineşti, etc. Cât despre noi, dascălii, situaţia a fost ilustrată, în rândurile precedente. Excepţie făcea doar amintitul doctor de circă sanitară, care profitând de atelajul cu „un cal putere“, care era Rodica, iapa de la şareta dispensarului uman, putea ajunge la căpătâiul bolnavilor ori al „gravidelor aflate în travaliu“, în condiţii ceva mai acătării. Pe cât de fireşti par normalităţile de  astăzi, pe atât de himere erau pe atunci, astfel că, pe bună dreptate, îl bănuim pe fostul coleg,  Jean Cozma, acelaşi cu prietenul de astăzi, că s-ar trage mai curând din Şcoala lui Spiru Haret, nu a aceleia de atunci, sau de astăzi, care, aflăm, pe Dealul Turluianu (Şc. primară Nr.2), mai funcţionează pe stil vechi (în sistem simultan).

 

 

    Corneliu Lupeş – scriitor,

membru al Uniunii  Sriitorilor din România

 

 

 

 

 

 

 

 

 

27 alte produse in aceeasi categorie: